Tiberiu Brailean

Secolul 20 a stat sub semnul lui doi, al bipolaritatii, al antagonismelor sau chiar al conflictelor, calde sau reci. Relativul echilibru si evolutia societatii umane n-au insemnat decit inlocuirea unui conflict cu altul. Schisma exterioara a fost reflexul unei profunde dezbinari interioare, intre suflet si personalitate, intre trup si minte, intre material si spiritual, intre masculin si feminin, intre local si universal etc.

Din punct de vedere numerologic, secolul 21, dupa o prima perioada extrem de convulsiva, promite trecerea de la doi la unu, de la bipolaritate la unitate, promite regasirea unitatii umane pierdute cindva, in illo tempore, si recunoasterea faptului ca avem, ca oameni, mai multe lucruri in comun decit care ne separa, ca sintem construiti dupa acelasi ADN, dincolo de multiplicitatea infinita a manifestarilor exterioare. Unitatea si echilibrul sint recuperate si prin realizarea treimii sacre (2 plus 1 egal 3). Ca bobul de griu care, insamantat, se divide, iar din dubla radacina se naste un fir nou, ce va produce mai multe boabe la maturitate s.a.m.d. Auspiciile sint, asadar, mult mai bune, in pofida framintarilor actuale, a crizei generalizate, a lipsei de eroi si de modele. Framantarile, din pacate, vor mai dura, renuntarea la vechile clisee fiind dureroasa, iar trecerea catre unitate lenta si dificila. Dar schimbarea (Apocalipsa) a inceput si este ireversibila. Ne asteapta deci “un cer nou si un pamint nou”, interior si exterior. Urmariti, in particular, ziua de 21 a lunii a 12-a, anul 2012.

Istoria va redeveni arhetipala, iar viata adevarata va fi restaurata in toata fragilitatea ei. Efectul de domino al caderii dictaturilor intra in aceasta miscare mai vasta. Se va impune un Nou Canon, mult mai uman si mai spiritual totodata, care insa va fi privit intii ca o mare erezie, dar care va aduce cu sine o noua viziune cosmologica (Kosmos-ul antic, care includea in ordinea sa toate dimensiunile: fizica, emotionala, mentala, spirituala, se cere recuperat), ce va permite resurgenta miturilor din care istoria si-a luat chip. Pe calea spre o noua Constiinta, asistam la psihizarea lumii si a perceptiei noastre despre ea.

Adancimea cunoasterii este direct proportionala cu misterul ei, ce nu poate fi epuizat, caci realitatea ramine “ghicitura” pauliniana sau iluzoriu val al Mayei, ce ramine de nedezlegat in sensurile ei ultime, decit poate in “eterna zi a opta” (Berdiaev), ca amprenta a sigiliului divin sau edificiu al Analogon-ului. Din acest punct de vedere, istoria este un nonsens. Ea este, cel mult, o fiica a Evei, entitatea simbol al indiscretiei, neascultarii si “cunoasterii”, dar mereu avida si gravida de sens.

Ducem o viata haotica, dar “din haos toate s-au nascut si s-or intoarce-n haos“. Indata ce intuim posibilitatea unei vieti mai frumoase, in pofida rezistentei vechilor obiceiuri, intreaga fiinta interioara devine un teatru de razboi: viata cea noua isi cauta salas, cu suferinta, cu masura, dar cu perseverenta pina la victorie, care se traduce prin instalarea unei noi rinduieli, printr-o noua armonie si implinire, practic – printr-o noua viata, in care tot ce atingem sa se insufleteasca in iubire. Spiritul divin se reintoarce in viata omului. “Fericiti cei curati cu inima, caci ei il vor vedea pe Dumnezeu”. Cuvintul vibreaza si lucreaza din nou, dupa o purificare benefica. Asta este adevaratul progres.

Daca vrem sa fim copii ai timpului nostru, mai curind decit copii ai parintilor nostri, cred ca trebuie sa inlocuim obsesiva obiectivitate stiintifica cu subiectivitate si relativitate. Este, daca vreti, diferenta dintre aparenta si esenta. Canonul occidental se schimba, sistemul sau imunitar cedeaza, precum al omizii care intra in crisalida. De cealalta parte, in pofida unui permanent lamento, este asteptata o entitate noua: fluturele, sau un Nou Canon, care a inceput deja sa se configureze si tinde spre desavirsire, opus si complementar celui anterior.

Secolul 21 ne apare astfel ca fiind ceea ce in daoism se numeste “calea intoarsa” (fan) a lui Dao, evolutia sa ciclica, spiraloida. Fara indoiala, am mai trait sub zodia unitatii si iata ca Dumnezeu isi reia marsul in istorie, in destinul umanitatii. Cosmosul si istoria se regasesc din nou si inainteaza impreuna prin complementaritatea contrariilor de tip alb/negru. Modernitatea, cu prelungirile sale postmoderne, a luat sfirsit si nu ne inspira decit compasiune, datorita orbirii ei, imanentismului ei si caii gresite pe care a dus omenirea, mai ales in secolul 20, cel mai critic secol al istoriei cunoscute. Astazi iesim din labirintul maniheist si revenim la Unul, ca niste copii rataciti, revenim acasa, la Tatal.

Sistemul sau, bazat pe axiomele einsteiniene, devine atit de rotund, incat autorul crede, spre deosebire de marele sau inaintas, ca nu mai are nevoie si de “variabila Dumnezeu“, cum o numea Leibniz, si-l elimina pe Creator din Univers, cum o facuse Nietzsche altadata in filosofie.

Dupa ce ne-a explicat ca nu exista Dumnezeu si ne-a avertizat sa luam seama la extraterestri, la 70 de ani, marele fizician S. Hawking descopera “cel mai mare mister al Universului” (conform unui interviu din New Scientist), la care zice ca se gindeste cit e ziua de lunga: femeia. Acum inteleg altfel si pictura lui Balasa din aula Universitatii. Nu cred ca Hawking o cunoaste, dar iata ca pictorul roman l-a premers pe marele fizician britanic sau, cel putin, e vorba despre inca un caz de sincronicitate a ideilor.

Am, insa, citeva probleme cu cel mai mare fizician de la Einstein incoace, caruia i-am citit doar cartile de popularizare a stiintei, ca si pe cele ale confratilor sai J. Tipler, D. Bohm, sau ale celebrilor matematicieni H Penrose si I. Stewart, eu nefiind un specialist in domeniu. In primul rind, sistemul lui Hawking este unul pur stiintific, iar stiinta nu e tocmai cea mai buna cale de a-l intui pe Dumnezeu. E in noi ceva mai profund, chiar decit noi insine, cum spunea cineva. Istoria stiintei e plina de erori si de presupozitii (axiome) care partializeaza si subiectivizeaza cimpul cunoasterii. Cel mai recent exemplu este chiar cel al lui Einstein, care introdusese celebra limita a vitezei luminii in vid, ce sta la baza intregii teorii a relativitatii si care este contrazisa acum prin experimentele de la CERN. Marturisesc ca mi se parea si ilogic sa explici un univers infinit cu ajutorul unei astfel de variabile finite, limitative. Avem de-a face, inca o data, cu un caz particular, iar fizicienii relativisti au perfectionat o suta de ani un adevar partial si relativ.

Timpul si dezvoltarea cunoasterii in general par, mai curind, sa dea dreptate lui Niels Bohr si scolii de la Copenhaga, promotoarea fizicii cuantice, cu care Einstein nu era de acord. Or, Hawking il continua pe Einstein, ajungind desigur mai departe, la Universul in mai multe dimensiuni, gauri negre, stringuri s.a. Sistemul sau, bazat pe axiomele einsteiniene, devine atat de rotund, incit autorul crede, spre deosebire de marele sau inaintas, ca nu mai are nevoie si de “variabila Dumnezeu“, cum o numea Leibniz, si-l elimina pe Creator din Univers, cum o facuse Nietzsche altadata in filosofie. Dupa parerea mea, ambele cazuri tin de o patologie umanista. Humain, trop humain.

Pierzindu-l pe Dumnezeu, Hawking ii gaseste, in schimb, pe extraterestri, despre care pare a sti mai multe, inclusiv despre bolile pe care le transmit. Sint curios cum arata demonstratia sa stiintifica privind existenta si nivelul de dezvoltare al acestora. Vaticanul poate sa le afirme existenta, eu – ca simplu muritor – sau politicianul Cirlan de asemenea, dar un om de stiinta care se respecta trebuie sa-si sustina afirmatiile cu argumente irefutabile. Mi se pare ca, in acest caz, stiinta a devenit prea populara, mai populara decit insusi politicianul Cirlan.

A treia problema priveste acest “cel mai mare mister al Universului“, eternul feminin. E bine spus ca e un mare mister si, ca orice mister, e bine sa ramina asa. Sper sa nu ne trezim si in acest caz cu vreo noua explicatie stiintifica. Mie, doctrina mariana din crestinism imi este suficienta, fara sa consider ca am epuizat cumva subiectul. Altminteri, asistam la o emergenta a arhetipului feminin, al Marii Mame, aflata la un nou inceput, intr-o faza agresiva, amazoniana. Astfel, insasi cunoasterea „obiectiva” se feminizeaza, intrind intr-o faza a ubicuitatii lucratoare, intr-o damnatio a orbirii.

Totusi, inclin sa vad si aici, la Hawking, ceva patologic, o lupta intre un creier genial si un subconstient al unei persoane cu dizabilitati, care nu stiu cum a cunoscut femeia. E, in acelasi timp, si multa inocenta aici si o mare sensibilitate si sinceritate, pentru ca el intuieste misterul feminin si probabil il si intelege mai bine decit cei mai multi dintre noi, disimulat in avataruri mai subtile decit cel al factologiei pure. Sigur, patologia e un diagnostic, si nu un remediu, ea isi cauta explicatii stiintifice si metafizice dincolo de realul concret si inclinind prea mult balanta in disputa arhetipala dintre femeie si barbat, adica dincolo de argumentul teologic al pierderii centrului, al androginitatii.

Jung spunea ca sensul e intotdeauna mai tinar decit evenimentul, dar in acest caz mi se pare ca se cauta un sens in lipsa unui eveniment. Se intrevede Freud. Stiinta a irationalului, a pulsiunilor inconstientului, analiza psihicului uman are numeroase raspunsuri la intrebari pe care fizicianul probabil ca nici nu si le-a pus, dar nici o pretentie ca spune adevarul ultim. Oricum, cred ca pentru un psiholog ar fi un caz deosebit de interesant. Si mai cred ca stiintele omului sint, in fond, imitatio religii, legate ombilical de tema destinului si, in particular, de problematica mintuirii.

Dar insasi aceasta incercare de psihizare reprezinta tot un aspect al “feminizarii cunoasterii «obiective», o inductie a arhetipului Feminin in ascensiune“, cum afirma Coriolan Babeti, in Istoria ca arena a disputei arhetipale, Curtea Veche, Bucuresti, 2011, p.65. C. Noica inca profetea revenirea matriarhatului. in lumea asta dezvrajita, insa si misterul feminin a fost uitat si e meritul lui Hawking ca ni-l aduce in atentie. Dar el reprezinta, totusi, doar o jumatate a fiintei umane, Eva, cea abisala, pulsionala, emotionala, jumatatea inimii, daca vreti. Idealul este insa unitatea, intregul, ceea ce presupune fuziunea contrariilor, depasirea alteritatii in Unu. Deci, pana la urma, in divinis, Misterul e Omul. Cel dupa chip si intru asemanare cu Creatorul, si nu cu extraterestrii.

In ce priveste puterea simbolica, aici se pune intrebarea: ce ofera China lumii, care sunt principalele sale elemente de atractivitate? Poate exista un “vis chinez”, cum a fost cel american sau cel european? Da si nu.

Am auzit recent o declaratie a unui vicepremier chinez, potrivit careia va urma lunga recesiune in economia mondiala, iar China ar trebui sa se retraga in sine si sa se ocupe de problemele sale interne. Am fost surprins si cred ca daca s-ar retrage din nou in cochilie, vechiul Imperiu de Mijloc ar face cea mai mare greseala, date fiind conditiile actuale si de perspectiva. In primul rind, globalizarea economiei si piata unica sint niste realitati. Ele genereaza interdependente si un nivel de interconectivitate fara precedent, ceea ce face ca nici o tara, cu atit mai putin a doua putere a lumii, sa nu poata trai autarhic. China depinde prea mult de piata mondiala, in special de cea europeana si americana, pentru a-si asigura cresterea, iar reconvertirea modelului sau de crestere de pe export pe consum intern cere timp si poate crea tulburari inimaginabile. PIB-ul mediu pe locuitor in China e de circa 400 de dolari, prin urmare nu exista inca o cerere agregata suficienta, care sa absoarba hiperproductia si investitiile actuale. Tara e ca un om care merge pe bicicleta: daca se opreste din pedalat, cade.

Pe de alta parte, China este invitata de S.U.A., care are problemele pe care le are, sa-si asume functiuni globale, deci se afla in fata unei oportunitati uriase. In momentul de fata, economia globala nu poate fi salvata fara China. Iar daca Europa, bunaoara, sau parte din ea, se va prabusi, toata lumea va avea de suferit. De aceea, Asia nu-si poate permite sa nu ajute Europa, iar China trebuie sa-si asume responsabilitati in acest sens, care ii vor aduce insa mari beneficii in viitor. Daca ea ajuta Occidentul acum, cum a facut-o America dupa al Doilea Razboi Mondial, isi va crea o baza si o anvergura de natura sa o faca capabila de a prelua leadershipul de la americani peste 15-20 de ani. Daca insa refuza acum, cind e aproape singura care are mijloacele necesare, sa se implice la nivel global, va rata sansa de a deveni nr. 1 si va ramine o putere de nivel regional, afectata si ea de criza, fara sa fie excluse tulburari sociale si politice interne.

Conducerea chineza ar trebui sa isi aminteasca experienta crizei asiatice din anii 1996-1997, cind a procedat foarte intelept, refuzind sa profite de caderea economiilor vecine pe termen scurt si pregatindu-si o piata solvabila pe termen mediu si lung. Acelasi lucru trebuie sa-l faca acum la nivel global.

Sau poate declaratia oficialului chinez o fi avut tocmai menirea sa ascunda ambitiile Chinei. Prima ei parte, continind prevestirea unei lungi recesiuni, ne ingrijoreaza pe toti, a doua parte mi se pare o gafa. Mai exista si posibilitatea ca oficialul respectiv sa aiba informatii pe care noi nu le avem. De pilda, faptul ca recesiunea ar putea fi lungita de un eventual razboi fierbinte in Orientul Mijlociu, in care China, oficial, nu vrea sa se amestece si-si joaca in continuare cartea economica, crescind pe ruinele autoprovocate ale altor mari puteri. Un astfel de scenariu este mai credibil, in tot cazul ar justifica declaratia. Dar, iarasi, China ar trebui sa stie ca nu poate deveni nr. 1 jucind doar cartea economica, fara puterea militara si fara cea simbolica. Or, in aceste privinte, mai are – intr-adevar – multe de facut si acasa si in exterior.

In domeniul militar, China a facut progrese impresionante, cumparind tot ce era de cumparat ca tehnologie nucleara de la rusi si imbunatatind chiar performantele respectivelor capacitati, construindu-si o flota cu care a inceput sa domine Marea Chinei, facindu-si vizibila prezenta si in alte locuri strategice, cum ar fi Canalul Panama, Mediterana, Marea Japoniei s.a., dar care inca nu se poate compara cu flota americana, construind o flotila aeriana in acord cu cerintele timpului, dar iarasi insuficienta inca, trimitind sateliti si oameni in spatiul cosmic, fiind foarte ofensivi in cyberspatiu s.a.m.d. Militar deci, sint toate auspiciile (traditie, resurse, know-how etc.) ca armata chineza (cea mai numeroasa din lume) sa se modernizeze in continuare si sa devina capabila sa concureze cu cea americana. Acesta a fost, de altfel, si indemnul presedintelui Hu Jintao in fata Comisiei Militare Centrale si tot aici se inscrie si declaratia belicoasa a unui general chinez, care spunea ca armata chineza va apara Iranul cu riscul unui razboi mondial nuclear.

In ce priveste puterea simbolica, aici se pune intrebarea: ce ofera China lumii, care sint principalele sale elemente de atractivitate? Poate exista un “vis chinez”, cum a fost cel american sau cel european? Da si nu. Cu siguranta ca oferte sint: o cultura si o civilizatie straveche, o arta confucianista a guvernarii, foarte speciala, o medicina alternativa, o religie profunda cum e daoismul, insotita de artele martiale, o bucatarie aparte, un cult al muncii si al onoarei, tenacitate, spirit de sacrificiu si multe altele.

Dar, totusi, China reprezinta un alt pol al gindirii umane, este inca putin cunoscuta, ramine inca, cel putin la virf, o tara comunista, cu un venit pe locuitor relativ mic, cu zone foarte sarace, cu numeroase discrepante intre sat si oras, intre regiunile de coasta si cele continentale etc. Deci cred ca e cale lunga pina cind China sa devina o putere simbolica atragatoare. De aceea poate si in politica sa externa, in diplomatia sa, China urmareste principiul avantajelor reciproce si cauta neaparat sa-si impuna propriul model, cum fac americanii sau rusii. Iar asta poate fi o solutie foarte buna deocamdata, poate fi un element de atractivitate pentru multe tari din lumea a II-a sau a III-a, care vor tot mai mult sa traiasca dupa legea lor, dupa traditiile proprii, poate fi un principiu superior “visului american”, pentru care nu prea se mai inghesuie nimeni sa moara …

Prin pozitionarea ei la crucialul Consiliu European de iarna, din 7-8 decembrie 2011, Marea Britanie a ales sa devina, o data in plus, una dintre capitalele finantelor mondiale. Nefiind membru al zonei Euro, “perfidul Albion”, a refuzat sa adere si la noul pact european de stabilitate fiscala, ce nu permite tarilor membre decit deficite bugetare de maximum 0,5% din PIB. E o masura buna pentru tarile europene grevate de datorii nesustenabile si care amenintau insasi moneda unica europeana, numai ca ea trebuie si aplicata. Mai intii trebuie introdusa in constitutiile tarilor respective, or, majoritatea acestora se aproba prin referendum, Va dati seama ce tevatura va iesi in toata Europa? Sigur, masura va fi aplicata mai devreme, ceea ce inseamna cresteri de impozite si amputari severe de cheltuieli. S-a terminat cu modelul social european. Parca vad soselele principalelor orase europene pline de protestatari.

Dincolo insa de asteptatele proteste sociale, criteriile de la Maastricht erau si asa destul de severe. Ele nu au fost respectate, in integralitatea lor, in ultimii 15 ani, decit de Luxemburg. De ce au fost primite in zona Euro tari cu performante economice care nu se incadrau in prevederile tratatului? De ce nu au fost pedepsite tarile care au derapat ulterior in ce priveste indeplinirea unor criterii? Si daca nu au fost pedepsite atunci, cine ne garanteaza ca vor fi pedepsite acum? Birocratia bruxelleza e, pe de o parte, prea puternica, pe de alta, prea slaba. Apoi, tehnic vorbind, criteriile monetare si bugetare stabilite, dupa parerea mea, sint prea stricte, sint ca un corset sau ca un pat procustian ce nu va permite economiilor zonei marje de manevra necesare unui proces de crestere si dezvoltare.

Or, noi am vazut ca pietele impun autoritatilor si, desi acestea din urma au evitat sau au aminat macar explozia euro, nu cred ca pietele vor reactiona prea bine fata de ceea ce urmeaza. Capitalurile sint pe piata financiar-monetara si investitorii decid. Capitalurile sint si in banci si am vazut ca acestea sint considerate mai importante decit statele. Si atunci, nu mai bine au facut britanicii, pozitionindu-se de partea celor puternici? Lira sterlina va deveni astfel o importanta moneda refugiu, ca si francul elvetian. Apoi sa nu uitam ca tot Marea Britanie s-a opus impozitarii (cu 0,1%) a tranzactiilor financiare. Sa nu uitam ca ea detine City-ul londonez, care cuprinde bursa aurului si principalele banci ale lumii si unde nici regina nu intra neinvitata, ca ea mizeaza inca pe relatiile speciale cu S.U.A. si cu intregul Commonwealth, care cuprinde multe puteri emergente, in primul rind India, Africa de Sud, Hong-Kong, Australia, dar si altele.

Acasa, Regatul Unit si-a luat masurile de austeritate necesare si le poate ajusta in deplina libertate. Prin urmare, cred ca, prin decizia luata, Londra va avea de cistigat. Sigur, pe termen scurt, toata Europa a cistigat, dar sa vedem concret cum va reduce Italia deficitul bugetar la 0,5%, chit ca are nevoie de excedente pentru a-si achita imensa datorie publica, de aproape 2000 de miliarde de euro. Sa vedem cine si cind vor varsa in mod concret cele 200 de miliarde de euro in fondul european de stabilizare, asa cum s-a convenit. Sa aflam, eventual, si unde au disparut cele 114 miliarde de euro din bancile europene…

Pentru salvarea Europei este inca nevoie si de alte masuri urgente, atit politice, cit si economice si sociale, institutionale si administrative, dar e nevoie mai ales de schimbari de mentalitate. Daca, bunaoara, Spania nu-si va respecta angajamentele, cum va fi ea pedepsita? Va fi exclusa din zona Euro, din Uniunea Europeana? Nu va dati seama ca tot la farimitare se va ajunge, tot la o Europa cu mai multe viteze? Prin recentele decizii s-a obtinut doar o aminare de cel mult un an. Vor astepta pietele ca fiecare tara semnatara sa-si schimbe sistemele fiscale, cheltuielile bugetare, ratele dobinzilor etc.? Pietele nu au timp pentru noi mentalitati in Europa. Procesele acestea trebuiau incepute acum 15 ani. Pietele sint extrem de iritabile, iar capitalurile extrem de volatile si au unde fugi: in primul rind in Asia (nu vedeti ca se intareste Yenul dupa 20 de ani?), dar si in Statele Unite (nu vedeti ca se intareste dolarul?) si, de ce nu?, in paradisul financiar care este City-ul londonez.

Eu cred ca, pentru a se salva cu adevarat, Europa trebuie sa devina Statele Unite ale Europei, adica o putere politica unitara, consecventa cu sine, coerenta in politica sa economica, in diplomatia sa si in alcatuirea unei forte militare unice. Ce are bun Europa este, pe linga comert, in primul rind, cultura sa. De aici isi extrage si forta simbolica. Numai ca abia aici a pacatuit grav si-acum plateste: l-a alungat pe Zeu din cetate si din tratate, si-a negat traditia iudeo-crestina si greco-romana. Or, fara un liant spiritual nu se poate construi nimic durabil. Numai cu norme si standarde tehnice si juridice, cu biserici transformate in restaurante, nu merge. Omul nu se poate lipsi de Cer, daca vrea sa aspire la mai mult decit la o eternitate de neon.

Un punct cheie este rolul Bancii Centrale Europene, pe care Germania il vede strict in lupta contra inflatiei, in timp ce tarile GIPSI, plus Franta ar vrea ca Banca de la Frankfurt sa le acorde credite, sa vinda eurobonduri, sa se implice in combaterea recesiunii si relansarea cresterii.

Nu a trecut multa vreme si iata ca una dintre previziunile facute intr-o analiza anterioara tinde sa se indeplineasca. Este vorba despre divizarea zonei euro, prin desprinderea unui “superminieuroland” format din tarile nordice, in frunte cu Germania, zona mai performanta si mai stabila, care sa fie capabila sa gestioneze o moneda puternica, cum este euro, si abandonarea tarilor sudice, sa le spunem “tarile GIPSI” (Grecia, Italia, Portugalia, Spania, Irlanda), cu probleme mari privind datoriile publice, deficitele bugetare si competitivitatea lor economica, in general. S-ar crea astfel si de iure o Europa cu doua viteze, prin rescrierea tratatelor Uniunii, ceea ce ar corespunde mai bine realitatii.

Europa este abandonata in criza si de Asia (de, razbunarea colonialismului) si de America, care are propriile probleme si care s-a rasucit cu totul spre tarile din Pacific, noul centru al lumii, unde poate gasi conditii mult mai avantajoase pe piete si unde are relatii strategice cu China si Japonia, elemente care o pot ajuta pe calea relansarii.

Prin urmare, Uniunea Europeana pare sacrificata si trebuie sa se descurce singura, ceea ce poate crea schisme multiple in interior; si nu e vorba doar de zona euro, cu cele 17 state ale sale, e vorba si de celelalte tari care ramin intr-o zona confuza din punct de vedere geoeconomic si politic, un intreg spatiu estic ce va fi nevoit sa se reconfigureze, fie impreuna cu cel sudic, fie separat.

S-au facut multe greseli in Uniunea Europeana, care acum se platesc. Este vorba despre nerespectarea criteriilor de la Maastricht si primirea in Euroland a multor tari cu totul nepregatite (cum e Grecia). Altele au derapat dupa aderare si nu au fost pedepsite (cum e Irlanda). Apoi, desacralizarea marcanta a societatilor vest-europene a facut ca oamenii sa creada ca totul e posibil, i-a lipsit de o necesara etica a muncii si a cumpatarii.

Pe urma, s-au facut numeroase greseli in materie de imigratie, apoi pietele au pedepsit birocratia excesiva a U.E., lentoarea sa in adoptarea deciziilor. O mare greseala a fost lipsa de armonizare sau macar de coordonare fiscala, obligatorie mai ales odata cu introducerea monedei unice. Si tot printre erori, dupa parerea mea, trebuie considerata si respingerea Turciei, care ar fi deschis un nou “drum al matasii” spre Rasarit, si a Rusiei, fara resursele sale energetice, la preturi rezonabile, Europa fiind obligata la costuri mari si compromisuri pe masura. Altfel spus, Europa s-a autolimitat, desi insuficienta siesi, a refuzat sa se diversifice si sa devina cu adevarat un jucator global. Apoi, Europa nu are armata – fara NATO, dominat de americani, e in aer cu securitatea.

De asemenea, Uniunea Europeana nu are o politica externa comuna si, in general, cinta pe prea multe voci. O alta greseala a fost mentinerea modelului sau social hipercostisitor si dupa anii 1980, cind pietele s-au liberalizat si dereglementat, concurenta s-a ascutit, produsele europene fiind prea scumpe datorita costurilor sociale incluse in preturi si alungind cumparatorii spre produsele asiatice sau chiar americane, mai ieftine. Introducerea monedei unice nu cred ca a fost o eroare in sine, ci doar modul cum a fost facuta, cu referire mai ales la decuplarea politicii monetare unice de politicile bugetar-fiscale ale tarilor membre. Poate ca mai sint si alte greseli, dar cred si si acestea sint mai mult decit suficiente pentru a explica situatia actuala.

Cazul cel mai elocvent e Belgia, gazda majoritatii institutiilor europene si euroatlantice, care de mai bine de un an nu reuseste sa se doteze cu un guvern. Extrapolind, cam asa stau lucrurile si la nivelul institutiilor si politicilor europene. I-am vazut pe presedintele Uniunii Europene, Rompuy, si pe presedintele Comisiei Europene, Barosso, alergind cu jalba-n protap la Washington, insa dupa felul relaxat in care i-a primit Obama nu cred ca au reusit mare lucru. Oricum, un nou plan Marshall pentru Europa nu mai e posibil, dar conteaza mult si semnalele date pietelor. Un alt punct cheie este rolul Bancii Centrale Europene, pe care Germania il vede strict in lupta contra inflatiei, in timp ce tarile GIPSI, plus Franta ar vrea ca Banca de la Frankfurt sa le acorde credite, sa vinda eurobonduri, sa se implice in combaterea recesiunii si relansarea cresterii.

Dupa ce reprezentantul Germaniei a refuzat sa preia conducerea BCE, aceasta a revenit unui italian, Mario Draghi, fostul Guvernator al Bancii Centrale a Italiei, dar capacitatea sa de decizie este limitata. O Italie in care se joaca acum, dupa parerea mea, viitorul Europei a ajuns sa se imprumute cu 8% dobinda, crescindu-si datoria publica la aproape 2000 de miliarde de euro, sau 130% din PIB.

Noul premier, Mario Monti, a anuntat masuri dure de austeritate, dar e de demonstrat gradul de suportabilitate sociala al respectivelor masuri, italienii nefiind foarte rabdatori din acest punct de vedere. Banca Centrala Europeana a fost nevoita sa creasca dobinda de referinta la 4%, pentru a intari euro, dar asta nu a ajutat competitivitatea zonei, cita vreme in Japonia aceasta dobinda este 0, iar in S.U.A., 1%. Prin urmare, BCE are capitaluri destul de importante, intrebarea e ce va face cu ele?

Sigur, daca se va intimpla, divizarea zonei euro va fi una controlata. Tarile GIPSI vor putea sa-si aprofundeze legaturile cu Maghrebul, in cadrul Uniunii Mediteraneene, dar le va fi aproape imposibil sa-si ramburseze datoriile. In acest timp, noi tot anuntam pe toate canalele ca vrem sa  intram in spatiul euro in 2015. Ar fi cazul ca cineva sa le spuna autoritatilor ca nu e momentul. Nu ar fi avantajos nici pentru noi, dar, chiar de-ar fi, cine ne primeste? Sintem, inca o data, cit se poate de inadecvati.

Toata lumea trebuie sa depinda de creditori, aceasta pare sa fie Noua Ordine Mondiala sau, ma rog, una din fazele ei. Majoritatea accepta tacuta acest sistem invers, in care nu bancile finanteaza practic economia, ci aceasta din urma finanteaza profiturile uriase ale marilor conglomerate bancare, al caror capital e peste tot: economisire, investitii, inginerie financiara, asigurari.

“Pasunea celor bogati sint saracii” (Isus Sirul, 13.22.)

Incepind din anii 1980, in spatele ghiseelor bancare s-a produs o revolutie. Finantele au luat-o inaintea industriilor, nemailucrind atit pentru economia reala, cit pentru ele insele. S-a instalat o noua ordine bancara, intr-o economie intens financiarizata si virtualizata. Finantele, cu forta lor bruta si extrem de perversa, au venit la putere pe fondul politicilor de liberalizare excesiva a pietelor si a miscarii capitalurilor. S-a creat o piata globala, care acum cere un sistem bancar global, dincolo de state, de politici si, poate, o moneda unica. Mai nou, bancile au creat imense cantitati de bani fictivi care, in mod firesc, tind sa dispara, amenintindu-le cu falimentul. Speriate, guvernele pompeaza in ele bani reali din bugetele nationale, imprumutindu-se dincolo de limita sustenabilitatii. Rezultatul: pe fondul unei economii in ruina, bancile cistiga inca o data, iar statele se prabusesc. Traim intr-o lume de interese, nu sintem naivi. Si atunci se pune intrebarea: dar bancile pe cine servesc?

Nu este aceasta o strategie de globalizare? Monetar, s-a creat o gaura neagra in care statele se prabusesc pe rind. Dintre cele importante, s-a inceput cu cele din Europa, carora un diplomat chinez le-a prezis ca vor deveni un “muzeu al civilizatiilor“, dar nimeni nu va scapa, sa fie clar, pentru ca interconectivitatea si interdependenta din economia mondiala sint foarte mari. Europa are nevoie de un nou plan Marshall, dar nu mai are cine sa i-l ofere: America are propriile probleme, oarecum similare, iar tarile BRICS, desi au rezerve de peste 3000 de miliarde de dolari, nu sint dispuse sa le ofere, decit in masura in care trebuie sa-si sustina exporturile, care le sustin in continuare cresterea, chiar daca in ritmuri ceva mai mici. A facut Brazilia o oferta in acest sens, dar a fost refuzata de China, India si, conditionat, Rusia. Deh, razbunarea colonialismului…

In Europa se prevede o decuplare a Nordului, in frunte cu Germania, care are o situatie mult mai buna si abandonarea Sudului si Estului intr-o zona gri. Acesta poate fi un scenariu catastrofal pentru noi. Cartea aceasta se joaca acum in Italia si Spania. Daca cele doua se prabusesc, devenim maghrebieni sau pravoslavnici. Pe vechiul continent s-a mers si foarte departe, sustragindu-se politica monetara dintre mijloacele politicului si organizind-o “independent” de state, carora le-a ramas dreptul sa performeze economic sau sa se imprumute. Sudul a ales varianta cea mai facila, dar ruinatoare. E greu sa fii competitiv.

Noua ordine despre care vorbeam dispune de mijloace si agenti, institutii si reglementari specifice. Este vorba despre instrumente cu un grad de sofisticare incredibil, de tactici florentine, de profituri himalayene si de lupi tineri in costume stralucitoare, informaticieni si matematicieni care au abolit spatiu-timpul, dind lumea pe mina bancherilor. Victoria lor se vede deja cu destula limpezime. Guvernele nu se mai imprumuta de mult de la bancile centrale, ci de pe piata, la dobinzi mult mai mari si care sporesc instantaneu la cea mai mica abatere. Anuntata taxa pe tranzactiile financiare, care sint uriase, nu s-a mai introdus, cresterea impozitelor pentru cei foarte bogati nu s-a mai produs, reglementari asupra comertului cu bani nu s-au mai introdus etc.

De douazeci de ani profiturile bancilor americane le depasesc pe cele ale industriei. Acest univers monetar are in centru bursa, care a devenit un ganglion extrem de umflat, unde s-au adunat toate mizeriile din sistem. Fiecare ciclu lung de dezvoltare are doua faze: una materiala si a doua financiara. La sfirsitul secolului al XIX-lea, de pilda, o explozie financiara aproape identica punea capat dominatiei Imperiului Britanic si transfera puterea in America. Acum ea se muta in Asia. Wall Street-ul se muta la Shanghai. Sunt deplasari geoeconomice cvasinaturale, privite la scara istoriei. Traite, ele sint dramatice.

Toata lumea trebuie sa depinda de creditori, aceasta pare sa fie Noua Ordine Mondiala sau, ma rog, una din fazele ei. Majoritatea accepta tacuta acest sistem invers, in care nu bancile finanteaza practic economia, ci aceasta din urma finanteaza profiturile uriase ale marilor conglomerate bancare, al caror capital e peste tot: economisire, investitii, inginerie financiara, asigurari. Strinsoarea pe care o exercita asupra vietii noastre, lucru de neimaginat acum 30 de ani, patrunde la fiecare nivel economic si social. S-a ajuns pina acolo incit firme din economia reala, cum a fost Enron-ul (electricitate), sa fie falimentate fraudulos pentru a deveni broker de produse financiare derivate. Sistemul financiar a devenit, cum scria Marx, “un pur si colosal sistem de cazino si de manipulare“. Si tot Marx spunea ca la baza acestei piramide se gaseste munca umana. Cind cazinoul se clatina si se prabuseste, tot oamenii obisnuiti iata ca trebuie sa ramburseze pierderile bancilor, prin intermediul bugetelor. Asta e sensul planurilor de rigoare sau de austeritate decretate de guverne la comanda creditorilor. Puterea devastatoare a bancilor se configureaza deci si se exercita in cadrul social, adica pe seama oamenilor de rind.

Ca si alchimia, comertul cu bani se bazeaza pe mitul crearii de bogatie ex nihilo, totul blocindu-se undeva si fiind suportat din buzunarele noastre.

Dar logica razboiului cistiga teren si in mintile multor politicieni si militari occidentali, care nu mai vad iesirea din criza altfel. Or, o astfel de succesiune, criza-razboi, a mai fost intilnita in istorie, chiar in secolul precedent.

In cel mai recent raport al Agentiei Internationale pentru Energie Atomica referitor la Iran, se spune ca acesta ar fi dezvoltat un “echipament explozibil nuclear”, ceea ce inseamna ca e la un pas de obtinerea bombei nucleare, avind in plus si rachete purtatoare de 2000 de km. S.U.A. a amenintat cu noi sanctiuni economice, desi China si Rusia se opun, armata britanica s-a pregatit de un atac, iar Israelul tace, ceea ce inseamna ca poate sa faca. Ma astept, asadar, la un atac israelian asupra instalatiilor militare iraniene, ceea ce va inflama intreaga zona: Siria (care si-ar rezolva astfel tensiunile interne), conducerea sa fiind alawita, deci siita, Libanul, unde miscarea Hezbollah are plasate mii de rachete, unele cu incarcatura chimica, Teritoriile palestiniene, Afganistanul, Pakistanul, Irakul s.a.

Israelul poate fi tentat spre un astfel de pas nu doar din ratiuni de securitate, ci si datorita faptului ca are probleme economico-sociale interne si, in plus, este ostracizat la ONU, de catre 125 de state, dupa autodeclararea statului palestinian. Dar logica razboiului cistiga teren si in mintile multor politicieni si militari occidentali, care nu mai vad iesirea din criza altfel. Or, o astfel de succesiune, criza-razboi, a mai fost intilnita in istorie, chiar in secolul precedent (vezi deceniile 1930-1940 si 1970-1980). De data aceasta, insa, desfasurarile pot fi mult mai periculoase. America ar produce mai mult echipament militar, reducind consumul, ceea ce ar lovi in cresterea Chinei. Despre Uniunea Europeana nu mai spun, pentru ca are si asa destule probleme. Ceea ce, dupa parerea mea, poate salva Europa este o trilaterala U.E. – Rusia – Turcia, pe care doar Germania a intuit-o si o cultiva foarte bine. In rest, petrolul libian nu este suficient si atunci Marea Britanie si Franta ar putea sa se implice intr-un nou conflict, pentru petrolul Iranului, mai ales ca vor avea alegeri interne, iar criza nu se da dusa.

Ceea ce descriu eu poate fi un scenariu apocaliptic, daca ia amploare, scenariu gindit in amanunt insa in retortele unor elite malefice. Pe de o parte nu am incredere nici in declaratiile lui Benjamin Netanyahu, nici ale conducerii de la Teheran. Israelul are arma nucleara, pe cea cu hidrogen si pe cea cu neutroni, dar Iranul are si el, pe linga potentialul clasic, de pilda, citeva mii de fanatici raspinditi in marile capitale occidentale si inzestrati cu arme bacteriologice, mai precis genti frigorifice pline cu virusi, plus posibilitatea altor atentate, chimice bunaoara. Siria ar reactiona imediat, palestinienii nu mai spun, sprijin militar si diplomatic are cine sa acorde, asa ca razboiul poate deveni o realitate dura, oricum nu va mai exista lipsa de reactie de la atacul impotriva Irakului.

Presedintele Iranului, Mahmud Ahmadinedjad, a calificat in mai multe rinduri intimplarile de la 11 Septembrie 2001 drept „misterioase”, sugerind – si nu e singurul – ca americanii au inscenat un nou Pearl Harbour, pentru a avea un pretext sa atace Irakul, Afganistanul si poate si alte tari din lumea araba, inclusiv Iranul. Problema Americii e ca nu mai are resurse financiare, deficitele americane echivalind cu cheltuielile din razboaiele purtate in acest secol. Iar situatia de pe teren nu da multe motive de satisfactie, nici macar dupa celebra „primavara araba”, care aduce la putere tot fundamentalismul musulman, de data asta prin alegeri libere. In tot cazul, harta politica a lumii musulmane arata ca aceste tari sint conduse fie de dictatori, fie de fundamentalisti.

Dupa Iran, cel mai mult ingrijoreaza Pakistanul, o tara infiltrata de mujahedinii fugariti din Afganistan, divizata etnic, cu un permanent conflict intre puterea militara si cea civila, plina de saracie, cu o demografie exploziva, cu o amplasare geopolitica alarmanta, tot mai prietena cu China si tot mai departe de Statele Unite, care i-au suspendat si ajutorul anual traditional si o tara detinatoare – nota bene – de capacitati nucleare, ca sa nu mai amintim de vechiul sau conflict cu India. In acelasi timp, „The New York Times” vorbeste despre o noua axa Ankara – Cairo, ceea ce poate deveni un pol de putere greu de neglijat si se adauga axei Teheran – Damasc, complicind si mai mult situatia din Orientul Mijlociu.

Grav mi se pare si faptul ca presedintele Israelului, “pacifistul” Shimon Perez, se exprima pentru prima data public in termeni belicosi fata de Iran, ceea ce inseamna ca ceva se intimpla, in timp ce Papa Benedict al XVI-lea vorbeste in Reichtag despre „afinitatea interioara cu iudaismul” si despre faptul ca “mintuirea vine cu adevarat de la evrei”. La fel gindesc si majoritatea americanilor,care isi supraestimeaza puterea si care confunda iudaismul ca religie cu semitismul, sionismul si cu politica statului Israel. Sigur, Israelul are prieteni puternici, dar nimeni nu este infailibil. Mai ales ca in tarile arabe media de virsta se situeaza in jur de 30 de ani, iar noua generatie de musulmani nu priveste deloc cu ochi buni Israelul, mai ales ca e tot mai greu sa-si gaseasca un loc in economiile si societatile de bastina. De aici si emigratia lor masiva in Occidentul imbatrinit, dar inca bogat, unde o parte se integreaza, dar o alta devine militanta pentru cauza Islamului, care nu e alta decit Jihadul, forma lor de globalizare, adica “treceti la Islam si veti fi mintuiti”, ceea ce suna periculos pe fondul desacralizarii marcante a societatilor islamice. Mahomedanii nu fac compromisuri, evreii nu fac compromisuri, crestinismul e tot mai slabit si invadat de culte orientale. Intrebarea e: ce poate iesi de aici?

Nihilismul ar fi deja o “stare nascinda” pentru Occident, determinata nu de criza economica, ci de o serie de mutatii ideologice care permit si chiar provoaca atari schimbari. Astazi, nihilismul ar imbraca chiar forme mai perfide, cum ar fi utopia, atunci cind aceasta iese din cadrul pur speculativ pentru a se investi in cadrul istoric.

O a doua idee importanta a lui Ioan Petru Culianu, din studiul Religie si putere, se refera la gnoza. Gnosticul se manifesta in contrast cu uzantele societatii din care face parte, este un asocial si chiar un acosmic. El este impotriva proprietatii private care a fost introdusa in lume prin opera diabolica a legilor umane, care impiedica egalitatea perfecta, comunitatea bunurilor si a corpurilor, adica iubirea libera si cresterea in comun a copiilor (ca la Platon). Dupa gnostici, trebuie urmat modelul social al animalelor, adica “renuntarea la personalitatile sexuale stereotipe“. Daca nu, potrivit lui Basilide, lumea va inceta sa fiinteze, fara ca prin aceasta sa inceteze a exista. Aceasta idee este reluata de Th. W. Adorno, in Minima moralia, unde spune: “Inca putin si toti cei care sint mindri de forta lor exuberanta vor putea fi considerati cadavre de laborator carora, din ratiuni de politica demografica, le-a fost ascunsa stirea unei morti imperfect reusite. In adincul sanatatii dominante nu este decit moartea. Orice miscare a lor seamana cu miscarile reflexe ale fiintelor cu inima deja oprita. Doar din cind in cind cutele triste ale fruntii, marturie a unei tensiuni cumplite, demult uitate, sau un moment de stupiditate dementa in cursul logicii fixe, sau un gest mihnit tulbura mersul normal si pastreaza o urma a vietii disparute” (p.201). Plastic, nu?

Ceea ce aduce nou Culianu este faptul ca gnosticismul ar fi putut sa se nasca din iudaism, dupa darimarea templului din anul 70 d.H., cind unii evrei s-au intrebat cum a putut permite Dumnezeul lor asa ceva si atunci au inventat Demiurgul, o fiinta intermediara rea, geloasa si razbunatoare, cum apare in Vechiul Testament, in timp ce adevaratul Dumnezeu ramine transcendent, bun, pur, absolut si infinit. Diferitii autori care s-au ocupat de gnosticism acreditau nasterea lui in Persia, sau in India, sau dintr-un amalgam de credinte si practici inspirate si din zoroastrism si din maniheism, din brahmanism, iudaism, din Babilon din Egipt si mai apoi din crestinism. De aceea, teza lui Culianu, mi se pare nu doar inedita, ci si curajoasa.

O a treia teza importanta a prezentului studiu o constituie cea emisa pe linia lui Nietzsche si Heidegger, potrivit careia nihilismul constituie destinul civilizatiei occidentale, dupa principiul ca daca nu se distruge serios, nu se poate nici construi serios, marturie in acest sens stind intreaga istorie a civilizatiilor. Nihilismul ar fi deja o “stare nascinda” pentru Occident, determinata nu de criza economica, ci de o serie de mutatii ideologice care permit si chiar provoaca atari schimbari. Astazi, nihilismul ar imbraca chiar forme mai perfide, cum ar fi utopia, atunci cind aceasta iese din cadrul pur speculativ pentru a se investi in cadrul istoric.

In Occident, realitatea totalitara a comertului s-a substituit oricarei alte realitati: viata, om, pasiune, credinta, viata, moarte etc. Viata a devenit un pur accident comercial a carui reusita nu poate fi alta decit dezvoltarea comertului. O mercantilizare excesiva a comportamentelor, a vietii umane in general. O Lex mercatoria care domina totul. Culianu propune ecuatia capitalism egal comert, care a nascut critici la aparitia lucrarii. Sigur, realitatea nu poate fi simplificata astfel, dar autorul se apara invocindu-l pe Max Weber, care porneste in analiza de la aceeasi stare de fapt. Astazi nimeni nu mai contesta mercificarea, mercantilizarea excesiva a capitalismului: totul a devenit marfa. Capitalismul s-a nascut din puritanism, iar dupa Culianu nici comunismul nu este altceva decit tot o forma de capitalism arhaic sau, mai curind, un sistem hibrid. Astfel, in lipsa a ceva care sa o ordoneze si sa o transforme, puterea s-a intors la starea pura de agresivitate.

Nietzsche pare sa fi rezumat totusi cel mai bine problema puterii in Occidentul modern, afirmind ca:

a) nihilismul reprezinta destinul Occidentului si

b) puterea apartine vointei individului de a rasturna valorile, adica puterea este nihilism.

“In libertate, sustine Culianu, neingradita de rituri sau de justificari ideologice ale societatii, puterea este agresivitate in stare pura” (p.237), care se dezlantuie in tarile Occidentului si care reprezinta fenomenul cel mai alarmant al epocii noastre si, totodata, sfirsitul unui lung drum istoric si cultural. Este rodul culturii occidentale si repune in cauza insesi premisele acesteia, o cultura marcata de mitul posesiunii, al avutiei care s-a suprapus fiintei, fara sa-si vada desertaciunea. In opinia autorului, numai crestinismul are in sine fortele, valorile si prestigiul necesare pentru a reaseza lucrurile la locul lor. Dar cum, nu ni se spune.

In concluzie, “riturile si miturile traditiei nu mai reusesc sa-si indeplineasca functia integratoare si compensatorie in Occidentul secularizat. Nihilismul, acest oaspete nelinistitor, a invadat din nou casa omului. Omul, dezbracat de tot ceea ce il transcede, apare, poate pentru prima data in istorie, singur si lipsit de aparare in fata fortelor oarbe ale instinctului si ale agresivitatii. De toate acestea, religia viitorului, aceea fara de care umanitatea ar putea chiar sa se autodistruga, va trebui sa tina seama“. (p.239-240)

O societate exista ca atare intrucit exista un sistem de rituri, de norme, de tabuuri, de ierarhii religioase, culturale. Culturile insele au motivatii religioase, se intemeiaza pe o relatie strinsa cu transcendenta.

Lucrarea Religie si putere, aparuta la Polirom Iasi, 2005, reuneste trei eseuri: Biserica si statul laic, de Gianpaolo Romanato, Pentru o economie politica a bunurilor religioase, de Mario G. Lombardo si Religia si cresterea puterii, de Ioan Petru Culianu, ultimul fiind preluat mai apoi in volumul Religione e potere, aparut la Editura Marienti, Torino, 1981. Cele trei studii sint complementare, astfel incit rezulta un volum destul de unitar. Cu toate acestea, mi-as permite sa prezint aici doar studiul lui Culianu, oarecum inedit la noi, scris la numai 30 de ani, chiar daca va fi reluat mai tirziu, in care autorul dezvolta, in chip remarcabil, o serie de idei premonitorii.

Asa cum arata autorii, religia si puterea constituiau un binom susceptibil sa trezeasca “o oarecare perplexitate“, raporturile dintre Biserica si Stat fiind o tema indelung dezbatuta, cele doua instante conditionindu-se si limitindu-se reciproc. Desi erudita, lucrarea e accesibila si nespecialistilor. Religia si puterea constituie doua constante antropologice atit pentru individul autonom, cit si pentru membrul societatii, religia aparind ca veriga subtila de legatura intre cele doua extreme: ale individualizarii si ale socializarii. “Totusi astazi, in fata unei puteri anonime si polivalente, care avanseaza insinuindu-se pretutindeni si anulind autonomia si libertatea omului, s-ar zice ca religia modifica si poate ca, rasturnind, readuce la suprafata ceea ce, conform traditiei, era functia sa: adica reapare ca factor de eliberare” (Introducere, p.7)

In studiul sau, Culianu evidentiaza rolul socializant, dar si compensatoriu al riturilor religioase, care configureaza o matrice rituala a libertatii, acceptabila social si satisfacatoare individual, care s-a manifestat ca stavila in fata tendintelor invadatoare ale puterii. Religiile au stiut astfel sa tina in friu instinctele agresive. Astazi insa, odata cu desacralizarea, cu ocultarea sentimentului religios, care va fi destinul societatii umane fata cu dezlantuirea nelimitata a agresivitatii? Este doar una dintre problemele ridicate de Culianu, alaturi de o serie de (ipo)teze interesante pe care le lanseaza acum si care vor fi reluate mai tirziu in opera sa, atita cit i s-a permis sa fie. Ne propunem, in spatiul disponibil, o trecere a lor in revista, pentru ca ne pot da o idee macar despre gindirea marelui nostru istoric al religiilor.

Inainte de orice, am fost surprins de actualitatea tezelor lui Culianu, parca ar fi fost scrise in zilele noastre. Sa prezentam citeva:

In primul rind, autorul considera ca in societatea occidentala a coborit in mod foarte periculos gradul de suportabilitate a normelor sociale si asta in primul rind datorita inmultirii excesive a acestora. Au disparut, ori s-au restrins foarte mult, spatiile in care manifestarile individuale de “putere” sa poata fi cheltuite. Alti factori determinanti ar fi manipularea maselor prin mass-media, ca si sentimentul precaritati existentiale intr-o lume ce a devenit “un butoi cu pulbere gata sa sara in aer in orice clipa“, plus neincrederea generalizata in clasele politice si stresul demografic amenintator. Toate acestea au explodat intr-adevar in zilele noastre, observatiile lui Culianu fiind de-a dreptul premonitorii. Autorul sesizeaza, in acest sens, si reaparitia termenului de antinomism (atitudine contrara normelor), la moda cindva in cultura occidentala, de la Kirkegaard la Camus.

Individul-masa, constituit in bande urbane, capata un sentiment de putere cvasi-invincibila, care vine si din numar, dar si din anomia masei, din iresponsabilitatea ei. Se dau si explicatii freudiene: “Coeziunea masei se realizeaza prin libidoul insusi, iar modul cum se implineste functia libidoului este cel al sugestiei hipnotice a grupului asupra individului si a capeteniei asupra grupului in intregul sau. Hipnoza colectiva provoaca regresiunea psihica a grupului” (p.176). Oamenii se comporta ca si celulele, au tendinta de a se aduna in unitati din ce in ce mai ample si cu cit mai ample cu atit mai gregare. Este invocat si Konrad Lorenz, fondatorul etologiei, care vorbeste despre “agresivitatea intraspecifica“, pulsiune a luptei la animal ca si la om, in cadrul aceleiasi specii. Concluzia sa este ca agresivitatea este un instinct si ca functia sa este una de autoconservare.

Astfel, omul se transforma, cum spunea Edgar Morin, din homo sapiens in homo demens, neexistind nici un dispozitiv al creierului care sa faca distinctia intre stimulii externi si cei interni, intre halucinatie si perceptie, intre imaginatie si realitate, intre subiectiv si obiectiv. Aparitia lui homo sapiens ar fi coincis cu o enorma dezvoltare a imaginatiei onirice, magice si mitologice, cu diversificarea subiectivitatii, intr-un cuvint cu dezordinea. “Dar acest “zgomot” constant – spune Culianu – este conditia evolutiei insesi a creierului, care isi mareste posibilitatile tocmai in efortul de a extrage “order from noise” (p.180). Homo demens al lui Edgar Morin este pentru Culianu homo religiosus.

Controlul agresivitatii ar fi o sarcina principala a riturilor sociale, acestea nelipsind nici in regnul animal. In conceptia autorului, riturile sociative simple, riturile culturale se intemeiaza intotdeauna pe rituri de natura mitologica si mai apoi pe rituri religioase, acestea din urma putind costitui “o arie de implinire a puterii“. Mai mult, o societate exista ca atare intrucit exista un sistem de rituri, de norme, de tabuuri, de ierarhii religioase, culturale. Culturile insele au motivatii religioase, se intemeiaza pe o relatie strinsa cu transcendenta. Culianu nu facea distinctie intre putere buna si putere rea. Pentru el, puterea e dincolo de bine si rau, este un dat, inalterabil in esenta lui si constant in manifestari. Cea mai mare parte a oamenilor experimenteaza puterea folosind riturile compensatorii de care dispune o cultura, pentru a evita o manifestare de agresivitate provocata de acumularea refularilor.

Dintre toate mediile pe care le-am frecventat, cel mai tenebros mi s-a parut a fi, dupa cel politic, cel scriitoricesc. In plus, cele doua se intersecteaza, in mod fatal, de multe ori. Acesta din urma colcaie de orgolii nemasurate, invidii calomnioase, vanitati si vicii de tot felul. De asemenea, interese, vai!, foarte materialiste bintuie linistea creatorilor. Fiecare ciuguleste cit poate si de pe unde poate, facind rabat pentru doi lei de la orice principiu de rectitudine, altminteri intens clamat pe toate caile. Cei mai rasariti in functii primesc si apartamente de la Primarii si “atentii” zornaitoare de la viitori confrati care aspira sa intre in lumea “nemuritorilor”, cum se autointitula prozatorul Stelian Baboi, Dumnezeu sa-l ierte.

Cred ca putem distinge si un efect de generatie aici, pentru ca, printre cei mai vechi, am cunoscut oameni si scriitori cu adevarat remarcabili, cum sint George Popa, Nicolae Ionel, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivanescu si altii. Dupa ei, vin in vitrina autori dintr-o alta generatie, cabotini fara opera, activisti ai unui veac apus, revolutionari fara revolutie si fara glorie, dar mai ales fara vreo umbra de onoare, lingai care s-au folosit cit au putut de unele dintre numele mari de mai sus, profitind de niste slabiciuni foarte omenesti ale acestora, dupa care i-au abandonat, aburcindu-se in prim-plan, prin tot felul de manevre de culise, smenuri, premii si varii obediente.

O lume viermifora, de oameni lipsiti fie de talent, fie de caracter, fie de amindoua si care urca panta sociala tirindu-se pur si simplu in fata unor politruci cu functii sau a unor oameni de afaceri cu bani. Iar cum critici autentici nu prea avem, cu exceptia notabila a lui Ioan Holban, Uniunea Scriitorilor s-a umplut de ilustri necunoscuti care, dupa ce si-au depus obolul, asteapta un binemeritat supliment la pensie. Recunosc ca, la indemnul unor astfel de oameni, pe care, in naivitatea mea, i-am considerat intr-o vreme prieteni, pentru ca realmente ti se virau pe sub piele, am prezentat si eu un dosar de admitere in Uniune, dar fara sa dau bani, si vreau sa multumesc din toata inima cenzorilor mei, care au facut dreptate, aminindu-mi dosarul. Astazi marturisesc sincer ca mi-e rusine de incercarea mea, drept pentru care mi-am si retras candidatura. Pur si simplu nu aveam ce sa caut linga astfel de oameni, nu as fi putut respira acelasi aer infestat, cum nu am putut nici in politica. E o chestiune de principii.

Dar pe cine mai intereseaza in zilele noastre principiile? Risti sa devii un fel de Don Quijote ratacit in postmodernitate, in lupta cu morile de vint. Pentru ca peste tot sint numai interese. Si Uniunea Scriitorilor a devenit un grup de interese, foarte specifice, de altminteri. Acum inteleg ce voia sa spuna regretatul Cezar Ivanescu in criticile sale si cu cine lupta el, avind ca arme sinceritatea-i si buna credinta-i dezarmante. L-am cunoscut si pe presedintele Manolescu – nu mi-a placut, in primul rind din punct de vedere moral. Cit despre cei din jurul lui… Sau despre cei dinaintea lui…

Dar cel mai impresionant e modul cum se organizeaza alegerile in filiala. Comunistii erau mici copii. De altfel, unii se regasesc in “echipa” de “nemuritori” ce tine captiva filiala de douazeci de ani, drept pentru care altii au apucat-o spre alte zari, sau pur si simplu s-au retras, sau isi platesc doar cotizatia si, in rest, nu vor sa se apropie. La fel de impresionante, chiar induiosatoare, sint marturisirile de sustinere in campaniile electorale ale candidatilor cel mai bine plasati. Astfel, acestia apar prin presa flancati de adevarate liote de “nemuritori”, care au desigur alte credinte doctrinare, ba unii au fost chiar “disidenti”. Totul cade in fata unor promise sinecuri. Se va spune ca asta e soarta scriitorului sarac dintotdeauna, sa caute mecenate care sa salveze produsele culturale, mai ales la asa o vreme de criza. Fals. Ca sa urci nu e nevoie sa te tirasti. Poti merge macar in patru picioare, daca nu in doua.

O relatie speciala a “nemuritorilor” se stabileste cu bautura. Unii se pierd astfel, altii se pocaiesc si merg mai departe, dar oricum, de cele mai multe ori, muza se ascunde in sticla, ca duhul lui Alladin. Mai mult, unii care nu apar in nici o istorie a literaturii romane contemporane apar, in schimb, in manuale scolare alternative, bietii copii fiind astfel blagosloviti cu “operele” lor, alaturi de cele ale lui Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia (ba pe Bacovia am auzit ca l-au scos !?) sau Nichita Stanescu. Daca te uiti si la cine sint autorii respectivelor manuale si esti cit de cit avizat, intelegi imediat ce cauta in ele respectivii “nemuritori” si “operele” lor. Si uite-asa, printre multe alte modalitati, desigur, stilcim si tinara generatie, prin inocularea de false valori.

Unii au devenit scriitori pentru ca, dupa asa-zisa Revolutie, ingineri fiind, ca tot omul, sau sculeri-matriteri pe la CUG, nu-si mai gaseau serviciu. Cu alte cuvinte, si-au descoperit talentul de foame. Mai sint cazuri in istoria literaturii, e de inteles. Alternativa era sa se faca preoti, dar fiind mai “saraci cu duhul” (cel din sticla, evident) au devenit “fericiti” si “nemuritori”. Acum, desigur ca rautaciosii isi vor aminti proverbul cu vulpea care, neajungind la struguri, isi spune ca sint acri. Ii asigur ca aceleasi lucruri le-as fi spus chiar daca ajungeam la “struguri”, iar cei de buna credinta stiu bine ca am dreptate.

P.S.: Am facut un experiment: am inaintat spre competenta analiza, ca si cum ar fi fost ale mele, citeva poezii ale celebrului poet grec, laureat Nobel, Odysseas Ellitis, traduse demult la noi. Ce credeti ca mi s-a raspuns? Ca nu am constiinta poetica si nici cultura poetica. Ca trebuie sa mai citesc, sa vad unde a ajuns poezia… si ca, eventual, le-ar putea publica doar asa, ca sa ma discrediteze…