Tiberiu Brailean

Este ceasul cel mare al antreprenorilor, in care ei pot lua pozitie fata de ceea ce se intampla sub ochii nostri prea ingaduitori: negarea muncii, a invataturii, dispret fata de meserii, fata de talent, fata de know-how.

Hipercapitalismul actual trebuie reformat. Semnalul a venit chiar din Statele Unite, odata cu alegerea lui Obama. Aceasta reforma nu va fi suficienta pentru indreptarea lucrurilor, dar poate fi un inceput. Cine ar putea sa-l realizeze? In mod cert, nu politicul, care nu-i mai reprezinta pe cetateni, e cras incompetent din punct de vedere economic, corupt si subordonat doctrinelor politice. Apoi, civilizatia capitalista este o chestiune prea serioasa pentru a fi lasata pe mina puterii politice, care n-are, in general, nici un proiect de economie si societate, ale carei valori sunt fondate pe opinii versatile si pe sondaje, care nu e interesata decit de alegerile care urmeaza. Aceasta nu e o problema de stinga sau de dreapta. Cum spunea Tony Blair, “nu exista economie de stinga sau de dreapta, exista economie care functioneaza si care nu functioneaza”.

Nu ne putem baza, astfel, nici pe Stat, desi e rolul acestuia de a reglementa sistemul. Statul are tendinta sa devina socialist, iar aceasta criza nu face decat sa confirme asertiunea. Cu atat mai mult, nu ne putem baza nici pe sistemul financiar - bancar. Criza a devoalat faptul ca in centrul activitatilor sale se regaseau activitatile speculative, pline de riscuri, in cadrul unor societati foarte indatorate, al caror activ principal e capitalul speculativ, ca in cazul Romaniei, un activ cu responsabilitate foarte scazuta, pentru ca, asa cum ati vazut, in cazul unor pierderi, trebuie ca statul, adica noi toti, sa le recapitalizeze.

Managerii marilor concerne economice, “sclavii auriti ai actionarilor” (Jean Peyrelevade), nu sunt decat niste marionete ale sistemului actual, lipsiti si ei de responsabilitate in caz de esec. Potrivit previziunilor lui Schumpeter, marile conglomerate economice au devenit niste “infernuri rationale”, in care manipularea, cinismul, absenta valorilor conduc regulile jocului. Am vazut cu ochii mei, in diverse intreprinderi si institutii, din diferite tari, “aparatcici” obedienti ocupand cele mai inalte functii, singura lor „calitate” fiind o personalitate terna, care le-a permis sa nu-si faca dusmani. Acum responsabilii financiari
si actionarii vor trebui sa-si asume nu doar responsabilitati limitate, ci depline, ceea ce va mai calma ardoarea speculativa si preluarea de riscuri uriase.

Trebuie sa repunem intreprinderea in centrul sistemului. E singura capabila de valoare adaugata si ofera sens pe termen lung. Supravietuirea intreprinderilor mici si mijlocii mi se pare vitala, mai ales dupa genocidul provocat de Pogea, fostul ministru inginer al finantelor. De asemenea, trebuie sa repunem in centrul sistemului si sa-i acordam intreg respectul intreprinzatorului sau antreprenorului. El reprezinta pivotul intregului mecanism economic. Spre el converg toate input-urile, factorii de productie, resursele, inovatiile etc si de la el pleaca, se repartizeaza toate output-urile, produsele, veniturile, profiturile etc. Or, “crepusculul functiei de antreprenor” (J. Schumprter) reprezinta sindromul cel mai flagrant al sclerozei capitalismului.

S-ar putea crea, intr-o economie globalizata, chiar o internationala a antreprenorilor, a sefilor de intreprinderi, a celor care si-au asumat si conduc o afacere, o reuniune a adevaratilor gentlemani ai adevaratului capitalism Ei sunt singurii credibili, singurii care pot reforma hipercapitalismul actual, aflat in deriva. De la unii ca ei am auzit in acesti ani de criza cele mai bune solutii. Nu intamplator, Obama il consulta pe Warren Buffet. Din pacate, putini politicieni procedeaza astfel si stiu sa asculte.

Cum declara Peter Sloterdijk unui mare cotidian german: “Seful de intreprindere redevine astazi un simbol al sperantei. Fara o miscare patronala apropriata, asa cum a existat altadata o miscare muncitoreasca, economia nu mai poate sa se pretinda adaptata societatii. Singuri sefii de intreprinderi sunt astazi cei care reprezinta de o maniera credibila interesele industriei si ale serviciilor, sectoare care creeaza in mod veritabil valoarea, fata cu suprastructura fantomatica a finantelor si a speculatiei. Ceea ce ne trebuie este un capitalism al patronatului. Sefii de intreprinderi trebuie sa demonstreze ca liberul schimb se bazeaza pe activitatea economica si nu pe dictatura citorva regi de loterie”.

Este ceasul cel mare al antreprenorilor, in care ei pot lua pozitie fata de ceea ce se intimpla sub ochii nostri prea ingaduitori: negarea muncii, a invataturii, dispret fata de meserii, fata de talent, fata de know-how. Trebuie regasit acel spirit al antreprenorilor care refuza sa se imbogateasca impotriva a toti si a toate, al creatorilor responsabili care nu uita sa se gindeasca si la binele comun, care pot sa produca o necesara redistribuire a bogatiilor, pentru reechilibrarea democratiilor noastre.

In realitate si contrar celor care ar vrea sa se creada ca visul de imbogatire nelimitata este mobilul vointei intreprinzatorilor, adevaratii antreprenori sunt rareori niste jucatori de cazino. Cupiditatea, care nu e decit o forma de stupiditate, este, in general, caracteristica persoanelor care nu-si asuma nici un risc. In concluzie, cred ca: 1) sistemul hipercapitalist actual, bazat preponderent pe speculatie si pe non-valori virtuale, trebuie reformat, daca nu, se duce; 2) necesara reforma o poate realiza o “Internationala” a liderilor de intreprinderi si 3) reforma e foarte urgenta si nu prea avem de ales.

Daca, cum e si cel mai probabil, iranienii raspund, razboiul se poate extinde si atrage fortele americane intr-o ecuatie foarte complicata. Cred ca americanii stiu asta si de aceea tot incearca miscari destabilizatoare din interior.

Oare urmeaza un razboi in Iran, asa cum ne anunta ritos reinviatul Fidel Castro? Unii jurnalisti acreditati in Iran au inceput sa se mute in orase mai sigure, cum sunt Dubai sau Beiruth. Iranienii au incercat sa minimalizeze atentatul nereusit asupra presedintelui Ahmadinedjad, dar parca tensiunea e mai mare ca oricind. In mod evident, relatarile din interior sunt “anesteziate”.

Potrivit lor, guvernul s-ar bucura de un sprijin larg din partea populatiei pentru obtinerea energiei nucleare. Opozitia nu are o conducere reala, iar suporterii sai au scopuri extrem de divergente.

Cert este ca actualii conducatori au tradat chiar idealurile Revolutiei de la 1979. Stau marturie marturiile multor clerici credibili, in special ale celor de la Qom, oras sfint al Islamului. Multi protestatari doresc o “democratie islamica adevarata”. O suntagma extrem de ambigua, pe care probabil fiecare o intelege altfel, ca si pe cea de “miscare verde”, sub egida careia s-au desfasurat protestele de strada din 2009. Ele sunt ca niste vase goale ce asteapta sa fie umplute cu visurile iranienilor. Oricum pronosticurile privind succesul acestor demersuri sunt extrem de rezervate.

Eu cred ca deja S.U.A sunt o hiperputere “supraextinsa”, dupa aventurile din Irak, Afganistan, Coreea s.a. si ma indoiesc ca actuala administratie va declansa un razboi impotriva Iranului. Poate fi vorba cel mult de “lovituri chirurgicale” aplicate de aviatie, in primul rind de cea israeliana, pentru distrugerea siturilor nucleare. Dar daca, cum e si cel mai probabil, iranienii raspund, razboiul se poate extinde si atrage fortele americane intr-o ecuatie foarte complicata. Cred ca americanii stiu asta si de aceea tot incearca miscari destabilizatoare din interior.

Iranul e o tara mare, cu potential si prieteni importanti (Rusia, China). E greu de invins si poate atrage America intr-o spirala nefasta. E o tara bine delimitata si protejata natural, cu o civilizatie straveche fascinanta si cu o religie - islamul siit - extrem de mobilizatoare.  Peste 22 de milioane de iranieni folosesc Internetul si urmaresc emisiunile TV prin satelit. In disperare de cauza, autoritatile au cumparat tehnologii Nokia si Siemens pentru a cenzura si controla Internetul, initiind un veritabil “Jihad virtual”, in care-i ajuta mult si chinezii.

Astfel, specialistii guvernamentali au atacat cu succes site-urile opozitiei, in primul rind al liderului Mir Hussein Musavi, influenteaza chat-room-urile si au deschis zece mii de bloguri destinate propagandei guvernamentale. In economie, sectorul privat este complet distrus, educatia restrictionata, spectacolele publice cenzurate sau interzise, publicatiile cenzurate, calatoriile restrictionate drastic, miliarde de dolari dirijate in banci straine etc. Avem imaginea unei dictaturi in toata regula. In campania electorala, Ahmadinedjad trambita peste tot ca “e dreptul sacru al poporului iranian de a detine energia nucleara”. Dar, pina acolo, exista multe alte drepturi cu adevarat sacre care ii sunt interzise poporului iranian.

sunt semne, insa, ca dictatura se apropie de sfarsit. Atmosfera e una de “fin de siecle”. Obama si Netanyahu par intelesi, iar timpul pare sa nu mai aiba rabdare. In doi-trei ani, Iranul poate avea arma atomica, ceea ce ar schimba total fragilul echilibru regional. Strategia militara incepe acolo unde se sfirseste politica. Or, de discutat nu mai sunt prea multe. Pozitiile par ireconciliabile. Unii analisti sustin ca aceste razboaie ale Americii cu lumea araba vor dura o suta de ani. Eu nu sunt asa pesimist. Desi strategia SUA nu e de a incheia un razboi, ci mai curind de a crea o bulversare regionala partilor, care sa le tina ocupate o vreme. sunt numeroase exemple in acest sens.

Statele Unite sunt o natiune tinara si razboinica. Din existenta lor, s-au aflat cam 10% in razboi. Dar in secolul al XX-lea procentul a crescut la 15%, in ultima jumatate de veac a crescut la 22%, pentru ca, de cind am intrat in secolul al XXI-lea, americanii sa se gaseasca tot timpul in razboi. Razboaiele ocupa un loc central in experienta americana, iar frecventa lor creste in mod continuu. Razboiul face parte din cultura americana si are radacini adinci in geopolitica americana. America s-a nascut din razboi si continua sa lupte… mai mult din teama, dar pentru a se apara cucereste. La fel s-a intimplat cu Roma antica. Stategia militara a unei natiuni e inscrisa adinc in ADN-ul natiunii respective, devine o realitate aproape inconstienta. Politicienii si generalii actioneaza, de la un punct incolo, mai mult din instinct. Daca, de pilda, Roosevelt nu ar mai fi candidat a treia oara in 1940, strategia americana ar fi fost alta? Nu cred.

Acum, intrebarea e cum va reactiona China in cazul unui atac, stiut fiind faptul ca orice adversar al Occidentului devine automat un prieten al Chinei, care si-a sporit astfel foarte mult influenta. In plus, mare parte din petrolul importat provine din Iran, iar un atac sau o blocada impusa acestuia ar afecta interesele strategice ale Chinei. Desigur, nici Rusiei nu i-ar conveni ca Statele Unite sa se apropie atit de mult de granitele sale, iar lumea araba, in special siitii din Liban, Irak sau Arabia Saudita, ar lua foc. Miscari ca Hezbolah sau Hamas ar reincepe sa atace Israelul, ca sa nu mai vorbim de riposta iraniana. Si toate acestea in conditiile in care Pakistanul e aproape de dezmembrare, iar in Afganistan armata americana are tot mai mult de furca cu militiile talibane.

Deci contextul regional este foarte labil, impropriu unei interventii militare, mai ales terestre. O blocada economica drastica, insotita, eventual, de atacuri precise din aer si din Golf ar putea fi mult mai eficace. Oricum, cum spunea Winston Churchill, “americanii fac intotdeauna ceea ce trebuie, dupa ce incearca toate celelalte variante posibile”. Asadar, sa asteptam cu incredere.

Nu trebuie sa fii foarte doct, astea sunt mofturi pline de migrene; e mai bine sa stai, sa trindavesti in asteptarea unui miracol. Ca vine el…

Am vazut recent un sondaj de opinie, din care rezulta ca 50% dintre romani cred in miracole, iar 42% dintre ei considera, dupa observatii calme, cotidiene, ca soarele se invirte in jurul pamintului… Grozav! Pai asta inseamna ca avem o populatie cu mintea hodinita, necuprinsa de obscurantismul stiintific al ultimelor veacuri, o populatie “saraca cu duhul”, ce poate primi cum se cuvine “miracole” cum ar fi, de pilda, noul brand de tara, sau chiar guvernarea Boc in integrum. Acum imi explic cum se face inteles primul ministru si ce puternic bazin electoral detine.  O populatie in randurile careia pot inflori din nou animismul, samanismul si alte religii primare, iar vrajitoriile fac ravagii. Asta e si solutia iesirii din criza. O magie violet, ceva, in zi de joi, si-am iesit. Da’ nu vrem, ca dupa aia iar trebuie sa ne apucam de munca…

Tot din sondaje am aflat ca, in mare majoritate, poporul roman nu-i mai iubeste pe politicieni (procentele respingerii oscilind intre 60% si 80%). Asta e inca o veste buna, poate scapam cumva de aceasta pletora nenorocata ce ne-a furat traditiile, convingerile, destinul si ne-a impozitat si castigurile din jocurile de noroc. Nu mai votati partide, ca toate sunt o apa si-un pamint. Votati, unde cunoasteti, un om in care aveti incredere, chiar independent. Va fi, oricum, mai responsabil. E nevoie de oameni noi. Nu va mai lasati mintiti, nu va mai lasati cumparati. Aveti putintica demnitate.

Nu am agreat niciodata elucubratiile filosofale, invelite intr-o somptuozitate dorit sapientiala, alcatuita din pretins multiple intelesuri. Dupa cum nu am adorat nici rigorile stiintei, care ne-a impus niste descoperiri ca maimuta lui Darwin sau marul gravitational al lui Newton, ce-au fost prezentate unor intregi generatii drept adevaruri absolute, ca sa aflam, destul de recent ca lucrurile nu stau potrivit dogmelor stiintifice, nici intr-un caz nici in celalalt si nici in multe altele. Stiinta detine o cunoastere partiala. Acestea sunt, de fapt, simple formule seci, golite de sens.

In fond, lucrurile sunt mult mai simple, asa cum ne invata sondajul. Noosfera si procesul de cerebralizare pot fi chiar daunatoare. Nu trebuie sa fii foarte doct, astea sunt mofturi pline de migrene; e mai bine sa stai, sa trindavesti in asteptarea unui miracol. Ca vine el… La ala, Petrache Lupu de la Maglavit, cum a venit? Sau, mai recent, nu i-au dezgropat pe Ceausesti si, culmea!, i-au gasit tot acolo. Asta nu e o minune? Pai daca soarele se invirte, ce e de discutat aici? Lucrurile sunt clare si le poti urmari numa’ stind la soare.

Tot asa, din cand in cand, poti vedea cum cade cate un avion al aviatiei militare israeliene, respins de reteaua energetica dacica instalata in muntii Bucegi. Unii specialisti consultati (e vorba, mai precis, de un cioban care voia sa treaca cu stina de cirlani pe-acolo si n-a fost lasat) cred ca israelienii au vrut sa ne ia “gura Raiului”, situata - cum se stie - pe meleagurile noastre, dar “riul, ramul” nu i-au lasat. Intrebata fiind, o aborigena a opinat ca elicopterul Puma ce stationa in fata ei ar fi nici mai mult nici mai putin decat moartea. Avem aici varianta feminin-romaneasca a vedeniei lui Enoh. Nu-i jucarie cu astfel de fenomene. Mai mult, romanii nostri au reusit sa demostreze sincronicatatea ideilor, prin copierea frunzei prezentate ca logo in cazul brandului de tara, pe la o reclama britanica pentru masini ecologice, exact in momentul in care un savant american anunta disparitia timpului in doar cateva miliarde de ani. Se vede treaba ca fenomenul a inceput, normal, tot cu noi, care avem gustul vesniciei mai dezvoltat.

Acum l-au prins iar pe vajnicul Basescu cum a pocnit acel copil in campanie. I-o fi vorbit urit, iar finutul nostru presedinte nu suporta. Asta problema de interes national, nu achizitia de avioane F-16, second hand, de la americani, in conditiile in care suedezii ne oferisera mai ieftin avioane noi-noute… Dar noi, baieti destepti, am mers pe mana americanilor, pentru ca numai ei, fiind prieteni cu israelienii de pe vremea lui Mormon inca, ar putea scotoci dupa paranormalii fii ai lui David ratacati prin gradina Carpatilor si-i trimite acasa, ori sa escaladeze muntii Iranului poate… Vedeti, trebuie facute niste mici conexiuni ca sa intelegem toate aceste miracole.

Se pare ca, odata cu descoperirea, prin grija nepretuita a d-lor Adrian Nastase si Dan Iosif, a de-acum cunoscutelor bratari dacice din aur au fost descoperite si Invataturile lui Zalmoxe catre popor (care popor?), dar ele sunt secrete, circula numai pe Internet, alaturi de alte minuni descoperite in mintii nostri, cum sunt: simbolul jin-jang, steaua lui David, ganditorul de la Hamangia (probabil un stramos de-al lui Basescu), spiralele de la Cucuteni si fetele de la Capilna.

Nu e usor nici cind te apasa atita istorie, plina de miracole. Poti sa ajungi ca si pe necuratul (feri Doamne!) sa-l numesti Aghiuta (in greceste, aghios se talmaceste sfint!). Stind atita cu cirlanii la soare, curge istoria peste tine si te poate face erou, semizeu, sau zeu, dupa cat de mari sunt ultravioletele. De la mine din sat unul a dormit in fin cu un lup si nu si-au dat seama nici el nici lupul, decat spre dimineata, cand a venit un carlan sa mance din finul acela si lupul a fugit. Populatia sedentara a ramas, dar si-au facut steaguri din capete de lup, cu ultrasunete, pentru speriat dusmanii. Cronicarii spun ca asa de tare se speriau, ca trebuiau sa se opreasca la bufet, sa traga o dusca, si-atunci, strategic, Burebista, pe linga capetele de lupi, a taiat si viile. Dupa aceasta isprava, mai bine de o mie de ani nu s-au mai transmis stiri de pe-aici. Pai, cred si eu, fara vie n-are viata nici un chichirez.

Sanatatea economiei americane depinde de cantitatea de lichiditati disponibile si nu de sursa acestora. La fel si a economiei romanesti, bineinteles. Totul e sa existe cel putin un robinet care sa ramana deschis.

Desi dependente de finantarea chineza, Statele Unite provoaca China. Noi vinzari de arme catre Taiwan, lansarea in spatiu a unor arme secrete, primirea lui Dalai Lama la Casa Alba, propunerea de sanctiuni internationale impotriva Iranului s.a. In acelasi timp, americanii cer Chinei sa-si aprecieze yuanul, pentru a se reduce deficitul comercial al S.U.A. Toate acestea sunt dovezi ca americanii au ales sa joace dur, desi au de a face cu a doua putere a lumii si cu tara care le finanteaza deficitele. Cele doua tari sunt deci legate prin moneda, dar ramin adversari geopolitici. Ce se poate intimpla in aceste conditii?

In S.U.A. marcate de criza, exista teama ca China, nemultumita de politica externa americana, va decide, ca represalii, sa nu mai cumpere bonuri de tezaur americane, deci sa nu mai finanteze uriasa datorie americana, si sa-si reorienteze rezervele (2400 miliarde de dolari), spre aur, spre consumul intern si spre alte valute forte (ne putem explica si astfel atacurile americane asupra monedei unice europene). Amenintarea chineza tine capul de afis in dezbaterea politica americana si obliga Administratia Obama la mai multa prudenta in materie fiscala, monetara si comerciala.

De fapt, insa, daca Banca Centrala de la Beijing ar inceta sa mai injecteze enorme fluxuri de lichiditati, ca pina acum, pe termen scurt sau lung, in active americane, Statele Unite nu ar avea prea mult de suferit, cum cred majoritatea comentatorilor. Ba chiar o astfel de masura le-ar putea fi benefica pe termen lung. Si asta pentru ca, pe linga necesarele ajustari despre care vorbeam, ar interveni Sistemul Federal de Rezerve, banca centrala americana, de fapt, in majoritate, un consortiu de banci private, care ar achizitiona ea masiv bonuri de tezaur si titluri ipotecare americane, astfel ca nici dobinzile, nici inflatia, nu ar creste semnificativ (1-2%). Sanatatea economiei americane depinde de cantitatea de lichiditati disponibile si nu de sursa acestora. La fel si a economiei romanesti, bineinteles. Totul e sa existe cel putin un robinet care sa ramina deschis.

Astfel incit e greu de crezut ca se vor hotari cu adevarat chinezii sa actioneze prin retragerea finantarii. Este insa foarte posibil ca ei sa-si reduca achizitiile de active in dolari si sa se orienteze mai mult spre alte devize sau valori. Numai ca asta va aprecia obligatoriu cursul yuanului fata de dolar, ceea ce va afecta exporturile chinezesti pe vitala piata de consum americana. S-ar intampla exact ceea ce Administratia americana cere de ani buni, inca de pe vremea lui Bush jr., iar chinezii refuza, cu acuze de protectionism.

Un yuan mai scump ar produce insa certe efecte inflationiste in S.U.A., produsele chinezesti scumpindu-se. Daca se vor scumpi, de pilda, cu 30%, asta ar conduce la o crestere a ratei inflatiei cu 1,2%. Repet, cresterea preturilor nu poate fi dramatica si ar fi resorbita pe termen mediu, in conditiile in care produsele provenite din China inseamna mai putin de 4% din PIB-ul american. Iar asta ar mai putea reduce din deficitul comercial american, devenit din ce in ce mai greu suportabil. Insa Beijingul nu si-ar mai subventiona exporturile pe cale monetara si ar putea pierde parti importante din piata, si nu doar din cea americana.

Consecinte mai grave ar avea, de pilda cresterea pretului petrolului, o dublare a acestuia consumind aproximativ 2% din PIB-ul american. Dar nici atunci nu ar exista riscul unei hiperinflatii. In plus, produsele chinezesti mai scumpe ar putea face industria americana mai competitiva in multe sectoare, conducand la crearea de locuri de munca si la scaderea importurilor, prin recucerirea unor parti din piata. Apoi, exporturile americane ar putea si ele sa creasca, contribuind o data in plus la reducerea deficitului comercial, compensind cu asupra de masura o posibila usoara crestere a dobanzilor. Deci nu ar fi atit de grav cum cred unii daca China ar boicota obligatiunile americane, ba chiar dimpotriva. Iata ce inseamna sa fii o mare putere, sa ai un PIB urias, de cinci ori mai mare decat al Chinei, si o banca centrala independenta. America ramane totusi nr.1 si va ramine si in urmatoarele decenii.

Pornind de la acest caz si pastrind proportiile, ma intreb de ce Guvernul Romaniei trebuie sa se imprumute de pe piata, de la banci comerciale, la niste costuri exorbitante si de ce nu intervine Banca Nationala? Din aceeasi obsesie privind inflatia? E adevarat faptul ca avem aici o problema, pentru ca la noi toate sunt atipice. De pilda, sub biciul crizei, mai toate tarile au alunecat spre deflatie, iar la noi, unde am avut o prabusire de 16% a PIB-ului, inflatia se duce si in acest an spre un 8%. Asta se datoreaza, cred, rigiditatilor structurale din economie, oligopolurilor din energie, telefonie, retail etc., care mentin artificial preturile ridicate si nu urmeaza oscilatiile pietei, ca si cresterii TVA-ului.

Dar mai e ceva, inflatia nu ar putea sa devina manifesta decit daca Banca Nationala valideaza respectivele carente structurale mentinind in circulatie o masa monetara excedentara in raport cu conditia cantitatilor de bunuri si servicii tranzactionate. Orice ar fi, lipsa de sprijin direct al bancii centrale e mai daunatoare decit o eventuala interventie pe termen scurt, mediu sau lung. Inteleg ca Mugur Isarescu nu are incredere in guvern, are toate motivele, dar tot el ne-a amenintat recent cu “o a treia restructurare”.

Ce inseamna asta? Ca se va deprecia din nou cursul de 6 ori ca in 1997 si vom avea o inflatie de 130% ca in acelasi an, sau de 300% ca in 1993, cand tot domnia sa era guvernator. Nu cred, cand ai rezerve de 35 miliarde de euro, in mod normal, asa ceva nu are voie sa se intimple.

Cel mai ingrijorator mi se pare faptul ca nu mai producem aproape nimic. Iar o tara care nu reuseste sa-si asigure subzistentele, asa-numitele “costuri ale omului” (Francois Perroux), dezarticulata intern si care e atit de dependenta de exterior risca, pur si simplu, sa dispara din economia mondiala.

Indexul sustenabilitatii economice europene ne situeaza pe locul 22 (18, in 2007) dintre tarile U.E., cele mai mari vulnerabilitati pentru economia romaneasca, pe termen lung, fiind considerate coruptia, lipsa competitivitatii si productivitatea slaba, ceea ce o situeaza in zona de pericol.

In timp ce vinzarile de case si masini au scazut in ultimul an cu 50%, de electrocasnice cu 60%, investitiile cu 25,3%, constructiile cu 13,6%, comertul cu 11,2%, cistigatorii crizei sint clinicile private, companiile de tigarete si farmaciile, cu cresteri de bussines si de 50%. Ponderea veniturilor bugetare in PIB e de 31%, in timp ce a cheltuielilor de 46%. Investitiile straine au scazut in 2009 la jumatate fata de 2008, iar tendinta descendenta a continuat si in 2010.
Piata carburantilor a cunoscut anul trecut o contractare de 6%, a gazelor naturale de 15%, siderurgia - de 55%, metalurgia - de 34% s.a.m.d.

Peste tot unde se lupta cu criza dobinzile scad, la noi cresc de nu poti sa te apropii (18%).
Peste tot unde se lupta cu criza impozitele scad, la noi cresc, odata cu evaziunea fiscala.
Din fondurile structurale si de coeziune ale U.E. puse la dispozitia Romaniei am accesat doar putin peste 10%.
In schimb, am luat imprumuturi de la U.E., B.E.R.D., B.E.I. etc. Tara a fost populata cu mini-hipermarketuri, din care romanii cumpara fericiti cartofi din Africa de Sud si rosii din Egipt, cheltuind astfel mai tot salariul care, in medie, se ridica la aproape 300 de euro net pe luna, cele mai mari salarii inregistrindu-se in sectorul bancar - aproape 1000 de euro.

Chiar daca nu au o pensie mare (circa 180 de euro in medie, pe luna), pensionarii sint numerosi, datorita, in principal, discutabilelor pensionari anticipate.
Practic, din 6 persoane, doar doua muncesc, raport nesustenabil chiar si in economiile avansate.
Nu e posibil ca jumatate din bugetul tarii sa se duca pe asistenta sociala.
Neoficial, somajul atinge si el aproape o treime din mina de lucru activa.
In ultimii doi ani, peste 300.000 de IMM-uri au fost falimentate.
Iar inflatia se mentine cu greu la o singura cifra.

In astfel de conditii, mi-a displacut profund modul cum “neinfricatul” Emil Boc se ratoia, zilele trecute, la un grup de proaspeti someri.
Daca omul nu intelege cit e de ridicol, ca nenoroceste o tara cu incompetenta lui, trebuie trimis urgent la un stabiliment de veseli, posibil tot pe post de premier, unde poate forma guvernul Boc-5.
El nu e decit, cum spunea rectorul Marga, unul dintre cei mai slabi profesori de la Cluj, fapt confirmat de numeroasele gafe facute in chiar materia pe care o preda, dreptul constitutional. Obedient pina la gretosenie, demagog inrait, el s-a ridicat, ca multi alti incompetenti, cu ajutorul politicianismului de cea mai joasa speta.

Datorita prestatiei lui, a sefului lui si a multora ca ei, PDL-ul va lua curind urma taranistilor in istorie.
Romanii sint rabdatori, dar le-a trecut deja cutitul prin os si-i vor pedepsi perfect democratic.
Cu ce obraz se va intoarce Emil Boc la Cluj? Cu aceeasi talpa groasa in loc de obraz cu care se otara la niste amariti? Lamentabil. Cu aceeasi talpa groasa cu care se va intoarce si Melutu la Iasi sa navigheze pe Bahlui, dupa ce va scapa tara de inundatii? Astfel de oameni nu au nici un Dumnezeu.

Noua mii de medici au plecat din tara numai in ultimul an, iar exodul intelectualilor se inteteste.
Nu l-am vazut niciodata pe Mugur Isarescu atit de dezamagit, si omul asta a vazut multe. Nu poate Banca Nationala singura sa mentina echilibrele precare ale economiei, prin artificii de politica monetara.
Fara un guvern cu o filosofie fiscala, bugetara sanatoasa, ne ducem de ripa.
In acest sens, eu cred ca trebuie redusa cota unica, pentru atragerea capitalurilor straine, vitale in absenta relativa a celor autohtone, si pentru reducerea economiei gri, a evaziunii fiscale (ajunsa la circa 35%).
Cea mai buna cale de a reduce
evaziunea fiscala e de a o face nerentabila. Or, la impozite mici, putini mai risca. Cum spunea Arthur Laffer, prea multa impozitare reduce impozitarea, iar reducerea ei poate nu doar incuraja initiativa privata, dar mari si retetele fiscale.

De asemenea, trebuie stabilit un impozit just, progresiv, pe proprietate, dar reduse CAS-ul si cheltuielile bugetare cu bunuri si servicii (undeva in jur de 16-17% din PIB).
Cheltuielile de personal in sectorul bugetar trebuie reduse la 5-6% din PIB si marite cheltuielile de investitii publice (macar la 10% din PIB).
Am ajunge astfel la 31-32% ponderea cheltuielilor bugetare, la nivelul veniturilor posibile de incasat, al sarcinii fiscale, stabilindu-se astfel si ponderea sectorului public, gradul de interventie a statului in economie.
Desigur, trebuie stabilite si domeniile interventiei statale, respectiv capitolele si categoriile de cheltuieli, si restul trebuie lasat in seama pietei, a sectorului privat.
Rata absorbtiei fondurilor comunitare trebuie sa creasca masiv, cu orice eforturi. Or, in loc de asta, aflu ca trebuie sa restituim U.E. 12 miliarde de euro din fondurile de preaderare, bani cheltuiti extraprocedural.
Asta nu trebuie sa se mai intimple, pentru ca si asa sintem contributori neti la Uniunea Europeana.

Ingrijoratoare mi se pare tendinta de crestere extrem de rapida a datoriei publice si la costuri mari (bancile sa traiasca!) pentru acoperirea deficitului bugetar si plata serviciului datoriei publice acumulate.
Acest derapaj a inceput la sfirsitul lui 2008, s-a accentuat treptat si risca sa ne duca curind la procente nesustenabile, daca nu se fac asanarile de rigoare.
Dar cel mai ingrijorator mi se pare faptul ca nu mai producem aproape nimic. Iar o tara care nu reuseste sa-si asigure subzistentele, asa-numitele “costuri ale omului” (François Perroux), dezarticulata intern si care e atit de dependenta de exterior risca, pur si simplu, sa dispara din economia mondiala.

Nu ne meritam drepturile si libertatile fundamentale, nu stim sa le exercitam. Totul e o colcaiala corupta, de te apuca greata. Asta e democratie? Cand nu poti sa candidezi decat daca ai sute de mii de euro? Cand cumperi voturile cu galeti si ciubote? Pai, ciubote primim, ciubote votam, ciubote ajungem.

Am fost - zic eu - un bun patriot, fara sa clamez acest lucru. E suficient doar sa spun ca am avut de trei ori ocazia sa raman in Occident, inclusiv in diplomatie, si am refuzat. Mi-era dor de tara. Mi-era dor de ai mei. Acum compatriotii mei m-au ajutat sa ma lamuresc. Acum mi-e rusine…

Cind Patapievici scria ca “suntem un popor cu substanta tarata” m-am revoltat, caci imi iubeam semenii. Treptat, insa, am ajuns sa-i dau dreptate. Nu mai accept atita mizerie cita am dovedit ca putem produce. sunt bucovinean si primul soc l-am avut cind am vazut Viena. M-am simtit acasa si, fara sa vreau, m-am intrebat in sinea mea: “De ce unionistii de la 1918, alde Hurmuzachi de pilda, au vrut sa se uneasca cu tara?”. Atunci mi-a fost rusine fata de gandul meu si nu l-am marturisit nimanui. Acum imi este rusine ca sunt roman.

Tot astfel l-am condamnat si pe Cioran, in special pentru Schimbarea la fata a Romaniei; acum ii inteleg frustrarile. Nici in lucrarile lui Dumitru Draghicescu, Constantin Radulescu-Motru, Mircea Vulcanescu, Mihai Ralea, Sorin Alexandrescu si ale altor autori importanti care au studiat “ethosul” romanesc, “sufletul neamului nostru” nu e apreciat ca fiind foarte virtuos.

Nu suntem capabili sa ne autoguvernam si, cum am stat sute de ani la mila altora, stam si acum. Ca o salcie plingatoare pe malul unei ape. Nici o vointa mai nobila, nici o energie mai demna. Nu suntem capabili sa ne luam destinele in propriile miini, nu avem onoare, nu facem parte dintre popoarele grave, care, in zadarnicia lor, “au ridicat istoria deasupra Cosmosului”. Nu avem personalitate, nu avem proiecte, ne alungam valorile, ne vindem pentru nimic.

Nu avem oameni de stat, clasa politica e o jale mare, in schimb politizam totul in dorinta de a fura si/sau de a acumula nitica putere. Nu avem nici cel mai mic talent organizatoric, suntem entropici, necalculati, traim pentru placerea de o clipa, fara grija pentru ziua de miine. Nu avem o morala sociala, imoralitatea a patruns adinc si in biserica, suntem obedienti si lingem toate miinile pina ne aseaza cineva intr-o functie oarecare, apoi devenim aroganti de lumea nu ne mai incape si uscam totul in jur.

Imitam ca oile pe straini, suntem mari admiratori de straini. suntem si mari consumatori, ne luam margele colorate din import si pe credit, chiar daca nu avem ce pune in farfurie. Saraci, dar fudui. Ca producatori, insa, ne ascundem in turma. Nu avem pareri personale. Lasa sa inceapa altii, apoi om vedea si noi. Asteptam totul de la Stat si tot vrem sa traim pe spinarea altora, ca musca la arat.

In schimb, suntem mari amatori de politica, de parca de aici ne-ar veni mintuirea si fericirea intreaga. Tot romanul face politica, daca n-are cu cine, macar uitindu-se fara noima si fara limita la televizor, unde se cearta, tot fara noima si fara limita, alti tantalai, din clasa de sus, upper class. Le-am putea spune upper-tantalai, sunt cei care au apucat sa fure destul pentru a-si cumpara un loc de parlamentar, guvernant, consilier etc., sau sunt platiti de alti hoti care prefera sa ramina in umbra. Apoi sunt analistii, care se pricep la orice, jurnalisti vinduti si ei pentru un blid de linte. Nu cred ca mai putem spune ca avem presa libera in Romania!

Mi se pare extrem de grav si fundamental ca, la cincizeci de ani, dupa ce ai acumulat si niscaiva experienta, poate si putin discernamint, sa ajungi sa-ti fie rusine de poporul tau. Sigur, nu trebuie sa generalizam, sunt si exceptii… Unde sunt? Ii baga cineva in seama? Are cineva nevoie de specialisti? Nu, deranjeaza. Avem nevoie de prosti si de obedienti. De cirlani si de boci. Unde e societatea civila, spiritul civic? Unde sunt sindicatele? Cu ce se ocupa serviciile secrete?

Nu ne meritam drepturile si libertatile fundamentale, nu stim sa le exercitam. Totul e o colcaiala corupta, de te apuca greata. Asta e democratie? Cind nu poti sa candidezi decat daca ai sute de mii de euro? Cind cumperi voturile cu galeti si ciubote? Pai, ciubote primim, ciubote votam, ciubote ajungem.

Nu suntem capabili nici sa facem o greva, nu suntem solidari. Il laudam sau il injuram toata ziua pe “tatucu’”, iar el face ce vrea, ca doar n-are “nimic de pierdut”, fara ca nimeni sa-i spuna - o, tempora! - “Aiasta nu se poate, Majestate!”. Suntem un popor bolnav, in frunte cu bolnavul-sef. Un desert social, plin de miraje, de iluzii si-atit. Nici o oaza la orizont, nici o camila, doar bidiviul acela frumos calarit de Nutu Camataru (le-ar fi stat mai bine invers).

Am urmarit atent, fara sa intervin, toata zbaterea iscata in jurul masurii lui Zeus de taiere a salariilor si pensiilor de la “omul cel gras”, reprezentat de bugetari si pensionari (ce imagine nazistoida!). Ce Kafka, ce Eugen Ionescu, ce Eminescu, ce Caragiale! - mici copii pe langa spectacolul oferit de toata clovneria noastra politica si de ceea ce am auzit ca a fost odata, nu stiu cand, poporul roman. Cer iertare ca m-am nascut aici si am mai si incercat sa fac cate ceva. O sa-mi gasesc un refugiu, sa-mi traiesc pana la capat rusinea de a fi roman. In rest, nici vorba de tacere. Spectacolul poate continua pana nu mai ramane piatra pe piatra.

Hipercapitalismul nu e decat o deturnare a capitalismului democratic, asa cum s-a constituit el in epoca moderna, o deturnare spre fluxurile financiare, in detrimentul economiei reale si al societatii insasi.

Civilizatia careia ii apartinem se indoieste tot mai mult de ea insasi. Capitalismul nu pare sa mai ofere un cadru optim de crestere si dezvoltare. Unii chiar vestesc o explozie din interior. Intr-adevar, criza capitalismului globalizat pe care o traversam nu este decit opusul cresterii asteptate. Si nu este doar o criza economica, ci si una politica, sociala, morala, o criza profunda, o criza a valorilor noastre fundamentale. Sa-si fi atins civilizatia occidentala limitele?

Aceasta criza este una a hipercapitalismului dezlantuit incepind cu 1980, preponderent financiar, si a liberalizarii excesive a economiei mondiale. Un veritabil cult al pietei a fost aplicat intregii existente umane, superimbogatindu-i pe bogati si suprasaracindu-i pe saraci, plin de speranta unui hiperconsum, bazat pe rostogolirea la infinit a creditelor, a clasei de mijloc, care intre timp, insa, s-a subtiat pana la disparitie.

Crahul din 2008 ne-a trezit brusc la realitate, indepartindu-ne visele. El releva tocmai saracirea de care vorbeam a clasei de mijloc, pilon esential al democratiei, invitata sa mai treaca o data pe la casierie pentru a refinanta sistemul.

In caderea sa, hipercapitalismul antreneaza si democratia cu valorile sale, pe care le-a privatizat, golindu-le de orice sens. Or, daca democratia are nevoie de capitalism, acesta din urma nu are neaparat nevoie de democratie pentru a supravietui. Iar alte regimuri abia asteapta sa ia prim-planul scenei mondiale.

Ce se va intimpla, deci, cu democratia? Ce se va intimpla cu crestinismul dupa pierderea hegemoniei occidentale, caci hipercapitalismul a produs deja o deturnare a valorilor civilizatiei crestine. Daca dorim sa salvam democratia, economia, politica, sa reinventam capitalismul, daca vrem sa salvam ecosistemul planetei, pur si simplu pentru a supravietui, trebuie sa raspundem urgent la o singura intrebare: In ce credem noi?

Hipercapitalismul nu e decat o deturnare a capitalismului democratic, asa cum s-a constituit el in epoca moderna, o deturnare spre fluxurile financiare, in detrimentul economiei reale si al societatii insasi. Problema hipercapitalismului nu e doar aceea ca este injust, adevarata problema o constituie faptul ca este instabil. Dupa Schumpeter, stim ca crizele fac parte din istoria capitalismului, ca ele sint inevitabile, ciclice, distrugatoare de valori pe termen scurt, dar fertile in inovatii, in noi tehnologii create si diseminate de antreprenori, care permit iesirea din criza si lansarea intr-o noua etapa de expansiune.

Totusi, ultimele crize, de dupa anii 1980, n-au nimic de-a face cu „distrugerea creatoare”. Punind economia in serviciul monedei, fortind cu orice pret o rentabilitate financiara, distrugind clasa de mijloc, hipercapitalismul si-a distrus ecosistemul. E ca si cum am trage de o floare sa creasca mai repede si vom termina prin a o rupe.

Bineinteles, toate distrugerile le suporta contribuabilii, oamenii simpli, indatorati pe viata. Injectiile de lichiditati operate de mai multe state nu vor putea reporni masinaria. Si atunci statele vor intra in faliment, iar economia mondiala in era glaciara. Cine va gestiona aceste procese? Suna apocaliptic, dar asta este realitatea. Toata lumea cere acum mai mult stat. Dar ce fel de stat, cu ce fel de politici ar fi potrivit? Ne trebuie idei noi. In nici un caz o oligarhie pradatoare de bunuri publice, un stat-masina lipsit de suflet.

Criza pe care o traim nu este doar o criza a capitalismului, ci a intregii ordini existente. Sistemul economic are nevoie de mai mult decit de un masaj al sistemului sau financiar. Criza ne impune sa refondam ecosistemul civilizatiei noastre. Ea pune si chestiuni antropologice, morale, politice si institutionale: Ce este un om? Pe ce baze etice ne fondam raporturile cu celalalt? Ce este un bun comun? Ce institutii ne pot garanta justitia? s.a. Trebuie sa ne reinventam valorile, credintele.

Economia nu e decit o subregiune a existentei, utila, fara indoiala, dar nu este o instanta care sa-si impuna modelele sale stiintifice aleatorii drept credinte. Masinaria economica nu are suflet. Si este acesta un moment de schimbare, pentru ca, dupa aceasta criza, nimic nu va mai fi cum a fost. Capitalismul, cel putin asa cum l-am cunoscut pina acum, si-a pierdut “focul sacru”. Civilizatia capitalista s-a vidat din interior. Un copil sau o civilizatie care nu mai viseaza moare, iar capitalismul a ramas cu singurul vis al imbogatirii personale…

In Capitalism, socialism si democratie, J. Schumpeter ne propunea o intelegere a “suprastructurii sociopsihilogice” a capitalismului. El descria simptomul cel mai flagrant al sclerozei capitalismului: “crepusculul functiei de intreprinzator”.

In analiza schumpeteriana, acesta din urma este un veritabil deus ex machina, inlaturat in profitul rentierilor, in timpurile din urma ale capitalismului. Un alt simptom al acestor timpuri este comportamentul bursei, devenita un mediocru substitut al sfintului Graal. In general, analiza lui Schumpeter mi se pare ca surprinde bine hipercapitalismul, stadiul capitalismului in care traim si care a fost adoptat ca un fel de religie in ultimii 30 de ani, ca si prabusirea sa.

Indiferent daca exista sau nu, daca credem in El sau nu, fara ideea de Dumnezeu nu exista sens, adevar sau morala absoluta, etica devine o chestiune de gust, o stare de spirit sau un capriciu. De asemenea, daca nu reusesc sa includa ideea de Dumnezeu, politica si morala nu vor deveni intelepte, ci viclene.

Omenirea a fost dominata milenii de-a rindul de un spirit traditionalist conservator. Civilizatiie succesive si-au transmis una alteia ceea ce aveau mai de pret. Astfel, lucrurile evoluau, dar nimeni nu indraznea sa nege Traditia. Abia odata cu “Iluminismul” european, vechiul spirit conservator din Oikumene a fost inlaturat din dorinta de schimbare si din credinta ca dezvoltarea continua este posibila.

Un nou mit, mitul Progresului, incepe sa devina dominant. El a adus numeroase avantaje, traductibile mai ales in termeni de bunastare materiala, dar astazi constientizam si Raul pe care l-a facut asupra mediului inconjurator, dar mai ales al celui interior al omului. Din punct de vedere spiritual, progresul e o fictiune.

In timp ce relativa unificare a resurselor si a descoperirilor ii aducea pe oameni mai aproape unii de altii, aparitia specializarilor si a hiperspecializarilor ii dezbina in alte feluri. Aceasta miscare a incercat sa inlature autoritati si institutii consacrate, ca Biblia, Biserica si Traditia, inlocuindu-le cu ratiunea si cu stiinta. Ea s-a simtit chiar obligata sa verifice, prin metode empirice, realitatea obiectiva a lui Dumnezeu!… N-a reusit, si atunci a declarat “moartea lui Dumnezeu” (Nietzsche), iar Hristos a fost lasat sa agonizeze pana la sfirsitul lumii…

Dezolarea si infricosatoarea absenta a lui Dumnezeu caracterizeaza mare parte din spiritualitatea noii civilizatii. Pascal a fost primul care a recunoscut ca in minunata lume noua credinta in divinitate devenea o optiune personala. In aceasta privinta, putem spune ca el a fost primul modern. Nietzsche a anuntat moartea lui Dumnezeu (1882, sic!) prin intermediul parabolei cu nebunul, care, raspunzind la intrebarea “Unde e Dumnezeu?”, raspunde: “Am sa va spun eu. Noi l-am ucis. Voi si eu. Noi toti suntem ucigasii lui”.

Inimaginabilul cataclism anuntat a smuls lumea din radacini, destabilizind intreg pamintul si aruncindu-l intr-un univers fara sens. Tot ce le oferise oamenilor sentimentul ca merg in directia cea buna a disparut, fiind inlocuit de o disperare si o spaima fara precedent, o ratacire intr-un neant nesfirsit.

Apoi Nietzsche a innebunit. Intr-un poem pe care l-a finalizat dupa o lunga suferinta, el l-a pus pe Zarathustra sa-L recheme pe Dumnezeu: “Nu! Intoarce-te, / Cu toate chinurile tale!, / O, intoarce-te / La ultimul dintre toti pustnicii” / Toate suvoaiele lacrimilor mele / Se varsa pentru tine! / Si ultima flacara din inima mea - / Arde pentru tine! / O, intoarce-te / Dumnezeul meu necunoscut! Durerea mea! Ultima mea fericire!”. E induiosator sa-l descoperi pe aprigul filosof ateu ca pe un prunc plingind, in noaptea sa, cu lacrimi mari, dupa Dumnezeu …

Povestea spune ca, intr-o zi, un grup de evrei L-a judecat pe Dumnezeu la Auschwitz, acuzindu-l de tradare si cruzime. Asemenea lui Iov, nu au gasit alinare in raspunsurile obisnuite la problema raului si a suferintei, in mijlocul nemerniciei in care se aflau. Nu au gasit pentru Dumnezeu nici o scuza si nici circumstante atenuante, asa ca l-au declarat vinovat si pasibil de pedeapsa cu moartea. Dupa ce a pronuntat verdictul, Rabinul s-a uitat in sus, spunind ca judecata s-a incheiat, deci era timpul sa treaca cu totii la rugaciunea de seara…

O multime de intelectuali si chiar teologi radicali l-au urmat pe Nietzsche, propagind “vestea cea buna” a mortii lui Dumnezeu, care i-ar fi eliberat de “sclavia” fata de o divinitate transcendenta “tiranica”. Numai acceptind aceasta in experienta personala oamenii s-ar fi putut elibera de un dincolo strain si gol. Pentru alti intelectuali, cum sunt Ernst Bloch sau Max Horkheimer, din Scoala de la Frankfurt, Dumnezeu raminea un ideal important.

Indiferent daca exista sau nu, daca credem in El sau nu, fara ideea de Dumnezeu nu exista sens, adevar sau morala absoluta, etica devine o chestiune de gust, o stare de spirit sau un capriciu. De asemenea, daca nu reusesc sa includa ideea de Dumnezeu, politica si morala nu vor deveni intelepte, ci viclene. Daca nu exista absolut, atunci nu mai avem motive sa nu urim, iar razboiul nu e mai rau decat pacea.

Totusi, in pofida acestui ateism ingrozitor, in aceeasi epoca, ca si in altele, misticii evrei, crestini sau musulmani si-au format idei deosebit de asemanatoare despre Dumnezeu, care prezinta, in acelasi timp, similaritati si cu alte credinte in Absolut, cum sunt hinduismul, budhismul si daoismul, dovada ca, atunci cand incearca sa gaseasca un sens capital si o valoare suprema vietii lor, oamenii se pot intelege si pot impartasi cam aceleasi credinte fundamentale. Si asta fara sa fie constrinsi, ci pentru ca Dumnezeu e unul si El este inerent fiintei umane.

Avem astazi, din nou, o buna ocazie sa ajungem la o astfel de abordare universalista, chiar daca pe o alta cale. In epoca stiintei, nu il putem gindi pe Dumnezeu ca inaintasii nostri, desi chiar stiinta descopera din adevarurile cele vechi. Chiar Albert Einstein pretuia religia mistica. Dincolo de celebra sa afirmatie ca “Dumnezeu nu joaca zaruri”, el nu credea ca teoria sa privind relativitatea ar trebui sa aiba consecinte asupra teologiei.

Astazi, dimpotriva, un Stephen Hawking nu gaseste nici un loc pentru Dumnezeu in sistemul sau cosmologic, precum Laplace odinioara, dar asta, probabil, pentru ca il concep pe Dumnezeu in termeni antropomorfi, inchipuindu-si o Fiinta care a facut lumea asa cum ar fi facut-o ei.

Din fericire, lucrurile stau mult mai bine si creatia e mult mai minunata. De aceea nu trebuie sa descurajam. Speranta renaste. Oamenii nu pot suporta neantul si dezolarea. De aceea, golul a fost creat pentru a fi umplut cu o noua, vibranta credinta.

In 1979, numai capitalismul putea salva China; in 2009, numai China poate salva capitalismul. Ea si-a parcurs deja jumatatea de drum spre intilnirea cu Occidentul. Va parcurge acesta cealalta jumatate?

China a devenit noul “atelier al lumii”, iar copiii lui Mao au plonjat in materialism si dorinta de imbogatire. Tara are cele mai mari economii din lume, cele mai mari rezerve valutare, cele mai mari investitii, cele mai mari exporturi, cea mai mare rata de crestere si aproape un sfert din populatia lumii.

Socialismul de piata chinez a prins. Revin si preceptele confucianiste si apar mereu noi universitati. In ele s-au format 600.000 de ingineri, de opt ori mai multi decit cei americani.

Inovatia este, deci, la ea acasa, ceea ce va elibera curind tara de dependenta fata de tehnologia occidentala, vis preluat de la Japonia. Si in domeniul spatial, China isi dezvolta propriul sistem, plaseaza pe orbita sateliti si a devenit deja a treia forta in materie.

Nici un domeniu nu e neglijat, de la serviciile informatice pana la cele bancare (mai vechi cu 2000 de ani fata de cele occidentale), de la marile intreprinderi transnationale la fondurile suverane. Bineinteles, o astfel de dezvoltare are propriile slabiciuni, de la sanatate la drepturile omului, de la asistenta sociala la mari inegalitati regionale.

Pe de alta parte, tacut, de cateva decenii, chinezii colonizeaza lumea. In Kirghizia, Rusia orientala si sudul Siberiei e plin de chinezi. Unii s-au casatorit cu localnice, altii apartin unor companii care construiesc sau fac comert. Chestiunea e ca uita sa mai plece…

Se stie ca primele 40 de mari orase produc circa doua treimi din productia globala, ca traim mai curand intr-o lume dominata de megalopolisuri. Ei bine, in fiecare dintre acestea si in multe altele sint prezente si tot mai populate celebrele “Chinatowns”. E si asta o forma de colonialism.

In acest timp, America importa si consuma. In plus, intretine costisitoare aventuri militare si ameninta cu altele. Lanseaza pe orbita arme secrete si loveste financiar in principalul partener: Europa. Prima tinta e moneda unica. Dupa ce, ani de zile, a cumparat masiv euro de pe piata, Sistemul Federal de Rezerve american, banca lor centrala, care de fapt e un cartel privat-public, un cartel al banilor, vinde acum respectivele cantitati monetare pentru a provoca o cadere a euro, cumulat cu unda de soc provocata de deficitele mari ale citorva tari europene, de care profita dolarul, rezervele chinezesti, pe care acestia tocmai se pregateau sa le preschimbe din dolari in aur, exporturile chinezesti in America, companiile si tarile exportatoare de petrol si cateva monede-refugiu, cum sint francul elvetian si lira sterlina. Dar va veni o vreme, peste 5-7 ani, cind americanii insisi nu-si vor mai putea finanta deficitele uriase. Si atunci sa vedem ce se va intimpla cu dolarul… Un comportament si o atmosfera ce seamana cu cele de la caderea imperiului roman. Se astepta un nou Alaric. De data asta va fi chinez.

Toate marile universitati americane au departamente pentru studiul Asiei si al Chinei, in timp ce tot mai multi studenti chinezi invata in America si tot mai multi profesori americani predau in China. Cultura productivista a devenit dominanta si, din acest punct de vedere, altii au de invatat. Blocul A.S.E.A.N si Acordul de la Shanghai devin noile centre de gravitatie ale unei lumi ce vrea sa scape de dominatia americana. Armata chineza se afla intr-un proces accelerat de modernizare, iar rezervele in aur ale FMI au fost reabilitate tot de catre China. In plus, numeroase imprumuturi sint acordate tarilor “prietene”.

Deocamdata, lumea se cam imparte in doua: Rasaritul, incepand cu Rusia si terminand cu Japonia (China a devenit recent principalul sau partener comercial, depasind Statele Unite), incluzind toate tarile din ASEAN si unele tari arabe si africane, sint tot mai dependente si mai apropiate de China, si Apusul, unde S.U.A. domina cealalta jumatate a globului.

Dar lumea se rastoarna din punct de vedere economic, politic si strategic, in plina competitie a mai multor modele de societate, ce va duce la un proces de hibridare a lor. Cum va arata un astfel de hibrid? Nu cred ca mai avem mult de asteptat pana vom afla. Ramane de operat o rasturnare morala. Barack Obama este produsul acestor schimbari, al acestui context. Astazi, intreaga lume, nu doar americanii, nu poate decat sa-si doreasca reusita “socialismului de piata chinez”. In 1979, numai capitalismul putea salva China; in 2009, numai China poate salva capitalismul. Ea si-a parcurs deja jumatatea de drum spre intilnirea cu Occidentul. Va parcurge acesta cealalta jumatate?

Aceasta analiza a fost inspirata de cartea Chinamerica, scrisa de un grup de 25 de autori din intreaga lume, sub coordonarea lui Jean-Louis Chambon, experti reuniti in cadrul Cercului Turgot, universitari, finantisti, directori de intreprinderi si institutii celebre, autori de best-sellers-uri economice, ce analizeaza aspectele geopolitice, miturile si realitatile noii relatii dintre S.U.A. si China. Lucrarea a aparut la Paris, Editura Eyrolles si nu a fost inca tradusa in romaneste, ceea ce speram ca se va intimpla cat mai curand.

“A pregati viitorul nu inseamna decat a fonda prezentul. (…) Nu avem de pregatit viitorul, ci de a-l permite”. (Antoine de Saint-Exupery - catadela)

Se reconfigureaza o lume bipolara, un cuplu contra naturii la virful ierarhiei mondiale. E vorba despre primele doua economii ale lumii, S.U.A. si China, si de relatia lor plina de contradictii, dar si de necesare complementaritati: China produce, Statele Unite consuma; China exporta, America importa; China economiseste, America cheltuieste; America practica deficate uriase, China le finanteaza s.a.m.d. E o relatie de tip yin-yang intre doi poli ai gindirii si actiunii umane, fara de care nu se va putea intimpla nimic major in lume, de acum incolo.

Avem de-a face, asadar, cu o relatie de interdependenta, de neimaginat cu douazeci de ani in urma, plina de consecinte, ce tine de o noua realpolitik. Insusi procesul de globalizare (in sens de americanizare), ce pornise in tromba acum nu multi ani, este repus in cauza. Locul unei lumi unipolare il ia o lume bicefala, o axa, un cuplu baroc ce va restructura relatiile internationale ale secolului al XXI-lea. Aceasta nu inseamna ca nu vom avea o concurenta acerba intre cele doua tari pentru resurse, pentru influenta in celelalte spatii, pentru intiietate, intr-un cuvint.

Lumea nu are inca o constiinta deplina privind acest duopol asimetric, ceea ce nu inseamna ca el nu a devenit o realitate ce impune o noua diviziune internationala a muncii, un nou echilibru geopolitic si geoeconomic, o noua problematica esentiala si vitala a relatiilor internationale pentru viitor. Fapt recunoscut chiar de presedintele Obama, care afirma ca relatiile bilaterale chino-americane “vor modela secolul al XXI-lea” (pe 27 iulie 2009, la un summit sino-american, la Washington). Interdependenta dintre cele doua mari puteri face deja sa se vorbeasca de un G-2, de un directorat mondial, un pact faustian de care depind pulsul dezvoltarii si soarta intregii planete. Aceasta este “noua ordine internationala”.

Un think-tank chinez chema vara trecuta la un “plan Marshal chinezesc”, destinat finantarii unor tari din Asia, Africa si America latina, pentru extinderea si astfel, dar si prin investitii si comert a influentei noului “imperiu de mijloc” in intreaga lume. De asemenea, China a propus, in cadrul G-20, crearea unui “fond suveran international”, destinat sa investeasca in tarile in dezvoltare, un fel de a “Banca Mondiala bis”, lipsita de tutela americana. Alta propunere a Chinei vizeaza crearea unei noi monede internationale, “deconectata de la interesele unei natiuni individuale”.

China este astazi o tara sigura pe sine, deschisa catre lume, bine integrata in concertul international si in schimburile internationale de valori, un astru nou, purtind o misterioasa umbra de orientalism. In acest timp, America devine din ce in ce mai putin dominanta. Se poate spune ca secolul al XX-lea s-a terminat, dar ca secolul al XXI-lea nu a inceput inca, si asta datorita crizei ce pare sa devina sistemica si sa conduca spre fundatii noi, spre un nou modus vivendi.

Consumul, schimburile, investitiile, tehnologia, finantele, stiinta, productivitatea si informatia, mai toate activitatile umane sint supuse astazi principiului vaselor comunicante al celor doua tari, atrase ca de un camp magnetic foarte puternic. Astazi, principalul partener economic al Japoniei si Coreei de Sud nu mai sint S.U.A., ci China. Pragmatice, Statele Unite limiteaza cat pot tensiunile potentiale cu China si incearca sa-si corecteze dezechilibrele, in timp ce China flirteaza cu Europa, cu Rusia, cu America latina, cu Africa, fara a uita vecini importanti, cum sunt Japonia, India, Pakistanul, Iranul si chiar Afganistanul. Odata cu aceasta efervescenta economica, centrul de gravitate al planetei se deplaseaza spre Orientul extrem. Dupa o lunga dominatie occidentala, placile tectonice s-au repus in miscare.

Problemele climaterice grave, pandemiile, crizele financiare globale, terorismul si intoleranta crescanda impun o guvernanta mondiala, care, iata!, poate fi realizata mai usor decat credeam. La urma urmelor, ce este, de fapt, G-20? O lume noua se profileaza la orizont, mai putin nervoasa, dar mai frenetica si mai plina de incertitudine, o lume condusa de dialectica economico-financiara chinamericana.