Tiberiu Brailean

Pe masa de lucru a economistului trebuie asezate toate instrumentele antropologiei si psihologiei. De fapt, toate stiintele omului sint, pe rind, auxiliare unele fata de celelalte. Economia imprumuta si ea tonul si culoarea ideilor timpului sau, iar uneori le determina, cum e cazul globalizarii. In ce priveste metoda, ea nu trebuie separata nici de legile istoriei, nici de cele ale naturii, desi observam cum obiectivitatea stiintifica e substituita, incet, dar sigur, de o intreaga literatura a adevarurilor neverificate si neverificabile. O noua stiinta economica se configureaza prin operele lui Graham Wallas (Human Nature in Politics), R. H. Tawney (Religion and the Rise of Capitalism), ambii succesori ai lui Weber, dar si prin altele semnate de M.I. Ostrogorski, Robert Michel sau Charles A. Beard.

Doua treimi din populatia Indiei, adica 800 de milioane de locuitori, traieste cu mai putin de doi dolari/zi si, cu toate acestea, toate estimarile converg in ideea ca peste o generatie India va egala Statele Unite in termeni de PIB. Economia se autorevolutioneaza, avind drept principal motor de crestere demografia, in contrast evident cu teoriile lui Malthus. Istoria o fac simplii consumatori. Daca istoria are un sens, acesta a devenit consumul. Acesta ar putea elimina razboiul si realiza utopia universalista. Chemati de proiectul unei economii globale, economistii coboara in analiza periferiilor, a comportamentului maselor si al grupurilor marginale, acceptind primele sugestii ale antropologiei culturale, acceptind sa cerceteze si ceea ce tine de invizibil: energii, imaginar, comportamente, mentalitati, psihic, sensibilitati, reprezentari s.a., termeni vagi, bazati mai mult pe declicul si pe functiunile inconstientului.

Se impun pattern-uri holiste in studiul economiei si chiar simboluri, in care intrebarea si raspunsul, calea si tinta, cautarea si aflarea se prezinta imbratisate, ca in daoism. Cum spunea Jung, simbolul este cea mai buna descriere, sau formula, a unui fapt. Se impune, cum mai semnalam si altadata, o noua gnoza, nimic nu este intamplator. Apropierea economicului de acest “camp minat” pina acum se face timid, dar sigur. El simte probabil faptul ca irationalitatea isi cauta codul cu care respectivul cimp sa fie deminat si descifrat. Economia devine astfel o psihoeconomie, avind in inconstientul colectiv, probabil, principalul agent activ. In context, spatiile economice devin niste personaje ce joaca intr-o piesa planetara, iar preocuparile sociale scad in importanta, in favoarea celor simbolice si culturale. Or, cum spunea Nietzsche, “orice cultura e o retea de mituri”. Imaginarul perceput de Le Goff ne va permite accesul la realitati mult mai indestulatoare, gratie schimbarilor permise la nivelul mentalitatilor. Istoria pe care o traim e un derivat al mitului, dar poate deveni deriva acestuia, o “fantastica transcedentala” (Durandin).

Dincolo de orice nuanta, evolutiile din urma indica deruta pozitivismului si porozitatea lui la cele nevazute. Percepand timpul ca prezent continuu (Eckart Tolle) putem capta structura inconstienta a fiecarei institutii. In spatele aglomeratei istorii a economiei, a guvernelor, crizelor, pietelor, foametei, pot fi vazute istorii aparent imobile, caci sunt istorii ce se repeta ciclic. Exista o istorie subconstienta, rezistenta la timp, ceea ce Braudel era sa observe analizand termenele lungi, dar i-a scapat. Momentele de ruptura, revolutiile, bunaoara, sunt cazuri de delir psihic. Cum spunea Emmanuel Todd, progresul lor genereaza regres. Zorii modernitatii sint marcati de fenomene de tip psihic par excellence. Economia trebuie sa accepte rolul urias al inconstientului colectiv, functiile acestuia, ca si rolul imaginarului, al mentalitatilor, al energiilor. Marile evenimente economice sint rezultatul unor dispute arhetipale, al unor falii canonice, urmand “linii de sens”, despre care ideile si imaginile dau seama cu mai multa precizie decat insesi evenimentele. Dezlantuirile spiritului revolutionar nu pot avea explicatii rationale.

Orientarea economiei spre Psiche nu este straina de explozia irationalului, ce insoteste marile rupturi, fara ca ea sa fie intotdeauna si o orientare spre fides. Numai asa se poate sparge codul modernitatii, pot fi identificate cauzele si evolutia acesteia. Exolorarea psihicului uman, studiul comportamentelor, al sensibilitatilor si reprezentarilor nu poate aduce decit beneficii economiei. Nici o vointa, nici o constiinta, oricit de orgolioasa, nu poate pretinde sa controleze sensul adevarat al comportamentelor, al alegerilor, deciziilor si faptelor lui homo oeconomicus, impreuna cu avatarul sau emotional, codificat. Sensul este intotdeauna mai tinar decat evenimentul (vezi Jean Mary Vaysse, Inconstientul modernilor, Bucuresti, Ed. Trei, 2004).

La redeschiderea dosarelor clasate ale economiei ne provoaca istoria insasi, caci economia a “muscat” din specia umana. Prin mentalitati, comportamente si idei, omul continua sa fie culegator, cultivator, imblinzitor, vinator, razboinic, cuceritor, magician, preot, nomad, sedentar si, mai ales, interlocutor al Zeului si contemplator al cerurilor. Reactualizam mereu, cu mijloacele imaginii, cuvintului si actiunii, scenarii originare, pentru a invinge angoasa existentiala a timpului nostru, prin crearea unui spatiu de respirare, in care omul traieste experienta supravietuirii.

Nu exista in aceasta lume un sens unic si nici un sens definitiv, omul exploreaza ambivalente (Yin-Yang), analogii (“Ce e sus e si jos, ce e in mare e si in mic“), corespondenta intr-un prezent continuu (stoicii) si complice al inceputurilor (ordinea naturala), metabolizind teroarea timpului liniar prin naratiuni fictive sau virtuale. Fata de cuantificarile economiei, vagul, sensorialitatea, polifonia realitatii capteaza versantul emotional, feminin al inconstientului, perspectiva inimii, vederea ei ce transparentizeaza faptele.

Am fi nedrepti, cum fac unii, sa acordam toate meritele privind anticiparea crizei lui Nouriel Roubini. Au mai existat specialisti care au prevazut cel putin anumite manifestari ale crizei si din care Roubini chiar s-a inspirat. Este vorba despre Robert Shiller, profesor la Yale, care semnalase de mult pericolul formarii unui balon speculativ pe piata actiunilor, despre Raghuram Rajan, profesor de finante la Universitatea din Chicago, care a avertizat asupra gradului prea mare de indatorare si a riscurilor adiacente, despre James Grant, care criticase Rezerva Federala pentru crearea unuia dintre “cele mai mari baloane de sapun ale creditului ieftin“, despre, William White, Nassim Nicholas Taleb, Stephen Roah, David Rosenberg si alti analisti financiari si specialisti din interiorul sistemului. As adauga o mentiune speciala pentru cunoscutii economisti Maurice Obstfeld si Kenneth Rogoff, care au atentionat asupra lipsei de sustenabilitate a actualelor deficite de cont curent ale Statelor Unite.

Si lista ar putea continua. Cu toate acestea, avertismentul acestor specialisti nu a fost luat in seama, ceea ce spune multe despre “respectabilitatea” recenta a stiintei economice. Toti au asteptat ca pietele sa se autoregleze, cum ii invatasera liberalii, teorie in care crizele economice nu-si gasesc locul. Nouriel Roubini readuce crizele in centrul cercetarii economice. Conform lui, crizele reprezinta regula in sistemul economic, si nu exceptia, ele fac parte din genomul capitalismului, trecand in special prin umflarea artificiala a valorii activelor si a creditelor. Ele sint ca uraganele.

Criza actuala a fost si efectul excesului de risc al operatorilor financiari, in conditiile dereglementarii si nesupravegherii pietelor, ca si a supraindatorarii la toate nivelele, deci o criza de solvabilitate, de care se fac responsabile, in primul rand, bancile centrale. “Nebuni in functii de decizie, care aud voci in aer, isi extrag aiurelile de la vreun scriitoras academic din alte vremuri“, cum scria Keynes. Gestionarea corecta a crizei impune o abordare holista, eclectica, ce lasa ideologia la usa.

In continuare, nici nu stim de ce sa ne temem: de inflatie sau de deflatie. Atitia bani aruncati pe piata de guverne si banci centrale nu se poate sa nu produca niscaiva efecte. Apoi, va continua statul sa intervina in economie? Ce viitor mai are capitalismul laissez-faire? Ce se va intimpla cu datoriile publice? Va deveni FMI-ul creditor de ultima instanta? Vor continua speculatia si hazardul moral sau lumea a mai invatat cate ceva in acest sens? Ce se va intampla cu celebrele inovatii financiare? Ce fel de reglementari se vor introduce in sistemul monetar international? Ce se va intimpla cu globalizarea? Care va fi rolul noilor puteri emergente? Iata doar citeva dintre intrebarile ridicate de criza si care-si asteapta raspunsul in viitorul apropiat.

Pentru Nouriel Roubini, crizele sunt niste “lebede albe”, adica niste evenimente banale, usor de inteles si pline de invataminte, cum o demonstreaza si Hyman Minski. In declansarea celei actuale, pe langa instrumentele financiare “ezoterice” utilizate, un rol important l-a avut si ascensiunea sistemului bancar “din umbra”, “o adunatura tot mai tentaculara de imprumutatori ipotecari nebancari, fonduri de hedging, societati de investitii financiare, fonduri mutuale de piata monetara” si alte institutii cvasibancare, dar nereglementate ca banci. Asadar, o realitate foarte complicata creata pe piete, departe de guverne si de interventiile lor care, atatea cate au fost, s-au dovedit si ele nefericite.

Criza a aparut in mai multe zone ale globului, acolo unde existau vulnerabilitati, chiar daca semnalul l-au dat S.U.A.. Dar toate au un sfirsit si iata ca lumea incepe sa se trezeasca. Vor ramine insa sechele care vor dura ani grei. Bancile centrale n-au mai intervenit ca altadata pe cale monetara, nici statele nu au urmat din nou retetarul keynesist. Nu au fost nici superreglementari, mai cu seama in America. Au fost citeva inovatii in politicile economice, dar arhitectura sistemului international nu s-a schimbat. Noile puteri emergente se poate spune ca au salvat economia mondiala, iar rolul lor este in continuare in crestere. Ceea ce nu inseamna ca nu se impun in continuare masuri pentru stabilizarea pe termen lung a sistemului, ceea ce necesita mai multa coordonare intre bancile centrale, reglementarea si supravegherea bancilor de investitii, a societatilor de asigurari si a fondurilor de acoperire, precum si politici de prevenire si control a activitatilor prea riscante ale institutiilor financiare, reducerea hazardului moral, cresterea lichiditatilor si scaderea costurilor de cautionare a firmelor financiare ajunse in dificultate. Nu in ultimul rand, bancile centrale ar trebui sa fie mult mai atente in prevenirea si dezamorsarea baloanelor speculative.

S-ar cere si o functionare mai eficienta a G-20, inclusiv in prevenirea viitoarelor crize, pentru ca politica monetara mai laxa din aceasta perioada poate permite formarea de noi baloane speculative pe piata activelor. Ce se va intimpla cu datoriile? O inflatie ridicata le poate anula valoarea reala, dar cine si-o permite? Oricum, deflatia pare sa fi fost evitata, cel putin in Statele Unite. La noi, dimpotriva, dupa un an agricol 2011 bun, recesiunea pare sa se intoarca. Fiind si un an electoral, marja de actiune a noului guvern este foarte limitata.

Se pare ca nu vor avea loc schimbari dramatice de sistem. Inca o data, capitalismul va ramine, chiar daca, asa cum spunea Keynes, “nu este inteligent, nu este frumos, nu este just, nu este virtuos si nu aduce bunatatile promise. Pe scurt, nu ne place si incepem sa-l dispretuim. Dar cind ne intrebam ce sa punem in locul lui, cadem in perplexitate” (in “National Self-Sufficiency“, Yale Review, 22, 1933, p. 760-761).

Nouriel Roubini este unul dintre economistii mari care au reusit sa prevada criza actuala si au tras si semnalele de alarma necesare. Din pacate, nu l-a ascultat aproape nimeni, lumea fiind prea ocupata cu tranzactiile imobiliare, cu speculatiile financiare si campaniile electorale pentru a da credit unor vesti negative. Ulterior, a devenit un economist ultramediatizat, considerat de unii prea pesimist, speriind lumea cu predictiile lui, mai ales ca nici nu ofera solutii transante. Citind cartea sa, scrisa impreuna cu Stephen Mihm, Economia crizelor. Curs-fulger despre viitorul finantelor, Bucuresti, Publica, 2010, nu poti sa nu admiri logica impecabila a autorilor.

Dar sa incepem prin a spune ca Roubini este un evreu iranian, nascut la Istanbul si crescut la Teheran si Tel Aviv, profesor de economie la Universitatea din New York, fost la Yale, consilier al Trezoreriei, presedinte al firmei de consultanta economica RGE Monitor si consultant FMI. Prezicind criza, si-a atras supranumele de “Dr. Doom” (Dr. Dezastru) sau pe cel de “Profet al crizei”. Este printre cei mai bine cotati intelectuali in clasamentele Prospect Magazine sau Foreign Policy. Este autor al mai multor carti, studii si interviuri. Corectitudinea anticiparilor sale ne obliga sa-l citim si sa tinem seama de ceea ce spune, pentru a nu mai risca sa ne indepartam de realitate. In cartea de fata, autorii (dl. Mihm este profesor de istorie economica la Universitatea din Atlanta) ofera si o lista de propuneri pentru iesirea din criza, destul de radicale, cum ar fi: intarirea reglementarii sectorului financiar, falimentarea institutiilor financiare ce nu se pot autosustine, mai buna coordonare a bancilor centrale s.a.

Este o lucrare foarte interesanta si scrisa intr-un limbaj accesibil marelui public. Ea examineaza principalele crize economice din perioada moderna, ca fiind faze normale ale ciclului economic. Acum s-a crezut ca, gratie tehnologiei informatiei, inovatiilor financiare si globalizarii, cresterea poate fi continua si creditele pot fi rostogolite la infinit, evadind astfel de sub tirania ciclurilor economice. Numai ca nu a fost sa fie, s-a intrat din nou in secventa balon speculativ – criza – recesiune, iar autoritatile ezita cu reformele, fapt ce lasa deschise in continuare mai multe scenarii posibile: ori inflatie, ori deflatie, ori revenirea recesiunii, ori o recrudescenta a protectionismului si un avint al noilor puteri.

Abordarea este una heterodoxa, unii ar spune holistica, dezideologizanta, avind in vedere eclectismul surselor doctrinare ale masurilor propuse, in conditiile in care toate vechile teorii s-ar fi discreditat. De vina sunt considerate si bancile si fondurile speculative si statele si consumatorii nechibzuiti. Atit modelul liberal anglo-saxon, cat si cel keynesian, al statului social, si-ar fi dovedit limitele si pericolele, ambele fiind la fel de capabile de a genera crize. Idealul ar fi, in acceptiunea autorilor, o a treia cale in care guvernele gestioneaza sectorul public, intr-o economie de piata dotata cu o supraveghere mai buna a economiei si in special a sectorului financiar. Pe termen scurt ar fi necesara o injectie monetara de tip keynesian, dar pe termen mediu deficitele trebuie echilibrate si datoriile resorbite.. Orice exces trebuie limitat, iar erorile nu trebuie repetate, deoarece criza poate reveni. Cu alte cuvinte, avem de tras toate invataturile necesare.

Dupa izbucnirea din 2007 a crizei, majoritatea pontifilor comunitatii financiare si ai establishmentului politic au incercat sa acrediteze ideea ca ar fi fost imposibil sa prevezi asa ceva, aproape ca si in cazurile atacurilor de la 11 Septembrie. Dar nu este asa. Pe data de 7 Septembrie, Roubini a vorbit la FMI, in fata unui auditoriu foarte avizat, emitind un puternic avertisment. Iata ce a spus: “Economia natiunii va suferi curand o cadere dramatica, la care nu asisti decat o data in viata, a pietei locuintelor, un soc brutal al petrolului, o diminuare abrupta a increderii consumatorilor si, inevitabil, o recesiune profunda.(…). Pe masura ce proprietarii de locuinte vor inceta sa-si mai plateasca imprumuturile ipotecare, intregul sistem financiar global se va cutremura si se va bloca. (…). Aceasta prabusire a pietei locuintelor ar putea sa duca la o problema sistemica pentru sistemul financiar, declansand o criza care risca sa afecteze grav, daca nu chiar sa prabuseasca, fondurile de acoperire si bancile de investitii, precum si mamutii financiari patronati de guvern“. (op. cit, p. 16). Ulterior si-a elaborat mai bine predictiile sumbre, intrand in polemica cu nume mari ale economiei, care si in 2008 sustineau ca in S.U.A nu e vorba decat de o contractie a cererii. El a mai avertizat si ca Wall Street-ul va disparea in curand, declansind rasturnari nemaiintalnite din 1930.

Un alt avertisment validat al lui Roubini a fost cel privind globalizarea crizei, respectiv transformarea unei maladii nationale americane intr-o pandemie economica globala, sistemica. Desigur, arterele circulatiei financiare fiind deschise, conditiile internationalizarii erau create, dar majoritatea autorilor au vorbit mult timp despre o criza locala. De asemenea, Roubini a prezis caderea in recesiune si amenintarea deflationista, cand majoritatea vorbeau despre pericolul inflatiei si afectarea inclusiv a unor tari in ascensiune, cum sint China si India. Sinteza sa anticipativa privind criza ramane cea mai completa si cea corecta.

S-au implinit recent 40 de ani de la publicarea celebrei carti a lui Alvin Toffler, Socul viitorului, ocazie cu care Toffler Associates a organizat un forum de dezbateri pe tema viitorului, publicand si un numar de 40 de predictii, la care au contribuit literati, futurologi, specialisti in science-fiction, stimulatoare de imaginatie, retele de computere etc. Incercam sa desprindem in continuare ce ni s-a parut mai interesant si realizabil:

Problemele cu care ne confruntam in acest secol par sa ne copleseasca, dar stim ca Dumnezeu nu da omului mai mult decit poate duce. Este sfarsitul erei de fier (Kali Yuga) si dezordinile se inmultesc exponential, atat in natura, cat si in societate. Se da, la nivele mai mult sau mai putin subtile, razboiul final cu fortele raului. Asta nu numai in invizibil. Se pare ca si in aceasta dimensiune in care se cheama ca traim, un nou mare razboi este inevitabil. El va schimba total raportul de forte in favoarea tarilor mai spiritualizate, care vor dobandi suprematia mondiala. Dezvoltarea va fi legata deci tot mai mult de spiritualitate, cultura, religie si arta si mai putin de date economice reci, lipsite de suflet. Structurile si entitatile lipsite de istorie si de suflet se vor prabusi, in frunte cu actualul “jandarm universal“, tara cladita pe premise false.

Vor aparea in urmatorii doi ani noi conducatori politici pe tot globul, cu crestere a ponderii femeilor si o crestere a presiunii grupurilor religioase pentru a ajunge la putere. Magnatii-filantropi, gen Bill Gates, vor cistiga in influenta. La mare cautare vor fi si specialistii in tehnologii de varf. In curand, toate aparatele folosite vor avea senzori chimici, biologici, radiologici, nucleari si meteorologici. Productia de masa va fi inlocuita cu cea la comanda, iar principalele inovatii vor veni de la consumatori. Protejarea vietii private va fi imposibila. Se vor colecta atat de multe informatii, incat va fi depasita capacitatea de analiza a lor, creindu-se astfel un fel de “praf cibernetic“. Retelele sociale vor cistiga in influenta. Marile corporatii vor deveni mult mai dinamice, vor accesa tot mai mult noi tehnologii, noi cunostinte si se vor implanta si in tari astazi sarace. O preocupare majora va fi legata de asigurarea apei potabile. O buna filtrare a ei va duce la eradicarea multor boli actuale. Schimbarile climatice vor continua, cu implicatii inclusiv la nivel militar.

Europa va fi ravasita de noi migratii, tensiunile in U.E. se vor agrava, fapt de care va profita in primul rind Rusia, care va santaja in continuare Europa cu resursele ei energetice. In Asia, se intrevad conflicte intre India si Bangladesh si chiar intre India si China. Japonia se va reinarma puternic si va incheia un acord strategic cu Rusia pentru resursele energetice din Siberia si Sahalin, la concurenta cu China, care se va concentra mai mult pe resursele din tarile din sudul Rusiei, gen Kazahstan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kirghistan s.a.

Tensiuni vor fi si intre S.U.A., Mexic si Canada, legate in special de valul de refugiati dinspre Mexic si Caraibe, desi intre aceste tari se va semna o alianta de securitate. Neintelegerile vor fi mai mari intre Statele Unite si Europa. Iar in Europa, disputele franco-germane se vor inteti, Uniunea Europeana va ajunge in stare de colaps, iar cei mai instariti vor pleca in America sau in alte tari. Vor fi conflicte persistente in Asia de sud-est, care vor implica si China, India, Birmania, Vietnam, Laos s.a. In jurul anului 2025, in China va fi razboi civil si razboi la frontiera, in special cu Japonia.

Preturile petrolului vor creste ametitor, datorita insecuritatii din Golful Persic, unde se vor confrunta fortele americane cu cele chineze, din zona Marii Caspice, dar si din cauza razboiului civil ce va izbucni in Arabia Saudita. Schimbarile climatice, financiare, politice, sociale, economice in general vor fi tot mai rapide si vor accelera si implicatiile lor militare pe tot globul. Se va impune o moneda unica. Vor aparea inovatii tehnice cu totul deosebite. Spre pilda, va aparea primul om clonat, se va inregistra o explozie intimplatoare a unei bombe atomice care va distruge un oras. Ca urmare, la ONU se va discuta mult despre interzicerea armelor nucleare si se va adopta o hotarare in acest sens.

Succese deosebite se vor inregistra in spatiul cosmic, pe orbita pamintului va fi construit un hotel spatial, desi vor exista si probleme legate de caderi de meteoriti, urmate de valuri tsunami. Inteligenta artificiala o va egala pe cea umana. Va aparea deci o specie artificiala care se va dezvolta mai repede decit cea biologica. Vom fi nevoiti sa colonizam spatiul cosmic, vom ajunge pe Marte, unde vor aparea surprize neplacute. Computerele vor clona dinozauri, in timp ce oamenii de stiinta vor invata sa utilizeze semnalele infrarosii primite din centrul galaxiei. Progrese uluitoare se vor face in neurochirurgie, practic organismul viu nu va mai fi o necunoscuta.

Va reveni planeta Haley si vor aparea nave capabile sa zboare cu viteza luminii. Practic, pentru omenire va incepe o noua istorie, dupa cum va fi voia lui Dumnezeu, care are primul si ultimul cuvint, in ciuda contestarilor unora. Dupa acest secol se va deschide o odisee spatiala, dar asta nu inseamna, cum visa Einstein, ca vom putea patrunde vreodata mintea lui Dumnezeu. Prin sintetizatorul de voce al lui Hawking vorbeste altcineva. Acesta vede viitorul omenirii in spatiu, pentru a putea supravietui razboaielor, epuizarii resurselor si suprapopularii. Numai ca acolo vor aparea alte riscuri generate de alte forme de viata nu tocmai prietenoase. Asa ca, dupa parerea mea, e mai bine sa stam acasa si sa evitam autodistrugerea. Doar planul lui Dumnezeu, anuntat acum 2000 de ani, este mantuirea omului, nu prin legi omenesti si impotrivirile stiintei, ci prin jertfa christica si roada Duhului, in iubire, bucurie, credinta si pace. Asa sa fie!

“Eu respect libertatea fiecaruia, dar din pozitia in care ma aflu sint obligat sa va spun adevarul. Iar adevarul este mai important decit libertatea.” (Ioan Paul al II-lea)

Stiinta economica contemporana straluceste prin absenta unor idei noi, raminind ancorata intr-un trecut conventional, incurcata in propriile axiome si constructii tot mai fictive. Extrem de obedienta politic, manipulanta si manipulatoare, ea nu mai produce doctrine noi nici macar in situatie de criza. Ramanem cu acelasi eclectism de idei neoliberale si neokeynesiene pe care fiecare le amesteca in cite un mixtum compozitum, de dorit cit mai inteligent si cit mai bine adaptat fiecarei situatii specifice. Nu mai avem de-a face cu politici economice de inspiratie doctrinara pura, ci cu diverse policy mix, alcatuite cel mai adesea din vechi idei reciclate, in spatele carora niste baieti destepti isi urmeaza foarte bine interesele. Bineinteles ca la noi lipsesc cu desavirsire si astfel de mixturi coerente, totul desfasurindu-se la plesneala, intr-o dezordine redutabila si o desavirsita lipsa de eficienta.

Lipsind marile idei de pe scena dezbaterii publice, unii devin nostalgici dupa timpurile comuniste, altora le suna bine si cred ca i-ar prinde calificativul de liberal. Aud cite un student din anul intii marturisind prezumtios: “Stiti, eu ma definesc ca liberal“, desi el habar n-are ce inseamna asta, doar ca-l gidila in mod placut trimiterea la libertate, prin care intelege de fapt un soi de libertinism rebel, ce se defineste cel mai bine prin posibilitatea neingradita de a-si alege discoteca si gasca. Nici o legatura cu vreo responsabilitate asumata, cu respectul unor valori, cum ar fi adevarul. Rezulta un trai bezmetic ce-i duce imediat la conflicte cu “nostalgicii”, la rupturi sociale adinci, divorturi, abandonuri, imoralitate, plecari-veniri, cautari-impotriviri, destine ratate. Desigur, exista si exceptii, dar ele sint tot mai rare, fiind privite ca niste “cazuri”.

Ar trebui sa spunem mai intii ca, spre deosebire de ce spuneau Marx si autorii Constitutiei americane, inspirati de acelasi fior iluminist generat de Revolutia franceza si de cei care au pus-o la cale, omul nu se naste liber. El vine deja cu niste predispozitii, cu niste apriorisme, se naste intr-o familie, intr-o comunitate unde intilneste imediat tot felul de conditionari si constringeri, traditii si obisnuinte, reguli care-si pun amprenta pe personalitatea sa in formare si o orienteaza pe un anumit fagas al posibilului. Oricit m-am straduit, nu am gasit o definitie mai buna a libertatii decit tot cea chinuita de Engels, dupa care “libertatea este necesitatea inteleasa”.

Asta imi reaminteste afimatia Papei din motto-ul ales si ma face sa cred ca adevarata libertate incepe abia dupa aflarea si respectarea adevarului. Ceea ce exersam noi in cotidian este liberul arbitru sau forme cazute de libertinaj, pe care multi le confunda cu libertatea. Adevarata libertate nu poate fi decit una spirituala si incepe dupa eliberarea de necesitate, din samsara budista sau lantul karmic de legaturi cauza-efect in care ne-am prins si din care nu putem scapa decit prin exercitarea virtutilor superioare.

Apoi, Iisus Hristos, eliberatorul, nu a fost liberal. El spune clar: „Cerul si pamintul vor trece, dar nici o litera din lege nu va cadea” sau „Toate iti sint ingaduite, dar nu toate iti sint de folos” si cauta in tot ce face sa implineasca voia Tatalui ceresc. De fapt, toate civilizatiile si toate religiile s-au cladit pe cite un cod de legi, pina astazi, carora individul trebuie sa li se supuna si numai in interiorul carora isi poate exercita libertatea sau daca le poate transcende printr-o eliberare interioara. Dar asta se face tot in duhul adevarului si al celorlalte atribute divine. Pana acolo, omul e liber sa-si traiasca non-libertatea.

Am citit cu totii experienta terifianta de om “liber” a lui Robinson Crusoe si am inteles ca omul e o fiinta sociala, purusha, suflet colectiv si ca numai impreuna putem deveni liberi, desi unora mai individualisti le poate suna paradoxal. Oricum, liberalismul este o inventie a modernilor inspirati de suflul iluminist ce ataca ordinea divina a societatii si-l aseza pe om in locul Creatorului sau, investindu-l cu toate “libertatile fundamentale”, intr-un mod idolatru si egolatru, facand, in acelasi timp, din prostituata “Zeita Ratiunii” si asezind-o frumos in altar. Mantuirea a fost inlocuita cu progresul, iar omul, despovarat de responsabilitati, rupt din “ascultare”, a pornit “liber” pe calea spre autodistrugere.

Prin urmare, ca si egalitatea – visul de aur al socialistilor -, libertatea nu este decit o amagitoare iluzie a modernitatii. Pentru ambele s-au facut revolutii si s-au purtat razboaie, in care au murit inutil milioane de oameni. Rog ayatolahii liberalismului sa-mi arate un om liber de pe urma lor. De fapt, liberalismul de buna conditie nu este lipsit de reguli sociale si asta se poate vedea de la scrierile lui John Locke si Adam Smith, la John Stuart Mill si, mai aproape de noi, la John Rawls, Robert Nozick sau John Gray. Dar ei trebuie cititi. Cine doreste sa invete liberalismul autentic, poate sa o faca si participind la manifestarile organizate de Institutul Hayek al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor de la Universitatea “Al. I. Cuza”.

Eu raman la credinta ca libertatea e o chestiune interioara de cucerit, o chestiune de ordin spiritual accesibila omului care reuseste, in lumina adevarului si in spiritul dreptatii, printr-un dificil parcurs cvasiinitiatic, sa se autodepaseasca, sa transceada limitarile mundane si sa acceada cit mai aproape de Sursa, cel putin la altitudinea spirituala la care a fost creat si pe care a pierdut-o din neascultare, altfel spus din dorinta de a fi “liber”. Acolo poate gasi si egalitatea pe care o cauta. Caci suntem una numai in Domnul. Restul sunt constructii pe nisip, amagiri sub valul mayei. Cu ajutorul lor, liberalismul il poate mai curind indeparta pe om de idealul libertatii.

Societatile devin tot mai multiculturale, parasind ethosul traditional, fara ca pentru asta sa devina un nou Liban sau sa cada intr-un soi de schizofrenie politica si culturala. Americanii insa sunt oameni practici si par sa se fi reinventat incercind sa iasa din criza, printr-o rasucire externa (spre Asia) si interna (spre ei insisi). Vor mai ramane o vreme pe un tarim iluzoriu al umbrelor, urmariti de vechea lor putere si prestigiu, dar pina la urma vor reincepe sa aiba initiative, inovatii, adica sa se apuce de treaba. Ei nu au fost niciodata prea nostalgic-romantici, sentiment care i-a dus pe europeni la fascism; America pare ferita de astfel de porniri sinucigase.

Mentalitatea imperiala, intetita dupa atacurile de la 11 Septembrie, se afla mai mult in rindurile oamenilor politici de la Washington decat printre oamenii de rind. Rezulta ca adaptarea la noile realitati va fi mai dificila pentru unii americani decit pentru altii. Se vor adapta mai usor tinerii, locuitorii din zonele cosmopolite, cum e California si, in general, cei mai putin fixati pe un stil de viata. De asemenea, unele institutii politice, economice, culturale se vor simti mai putin amenintate decit altele. De pilda, in plan politic, mai amenintat va fi Partidul Republican decit cel Democrat, primul fiind mai ancorat la valorile traditionale si la exceptionalismul american. Adeptii sai considera ca tara e la fel de tanara si de pura ca intotdeauna si confunda identitatea lor religioasa cu cea nationala (un nou “popor ales”). Pe termen scurt (perioada nostalgica), Partidul Republican va avea de cistigat, dar pe termen mediu si lung va pierde si se va metamorfoza, precum Partidul Conservator britanic, dupa Churchill.

Lumea post-americana ar putea genera o criza de credinta. Democratii americani sint mai cosmopoliti, mai laici, mai rationalisti, mai progresisti si ar trebui sa se adapteze mai bine la schimbarile in curs. Dintre ei, Al Gore a devenit intruchiparea persoanei globale, care reprezinta civilizatia occidentala. De asemenea, datorita in principal cresterii pretului combustibilului, viata la tara va deveni tot mai grea si multi se vor muta in marile centre urbane.

America nu mai poate fi “puterea indispensabila” care sa faca pe jandarmul universal. Pe viitor, probabil ca vor exista forte de securitate globale cu acest rol, alcatuite din jucatori globali sau regionali. Dar universitatile americane, institutiile culturale si centrele financiare au un mare potential de a prospera in continuare in lumea postamericana, indiferent cum va arata configuratia geopolitica a viitorului, configuratie pe care o pot si influenta, de altfel.

Cel mai dureros va fi pentru armata americana, acest Goliat care se va micsora si va deveni tot mai dezorientat si, desigur, pentru cei de la Washington D.C., cu pretentiile lor de centru al pamantului. Dar, mai devreme sau mai tirziu, Washingtonul va cunoaste si el un moment post-Washington, cind pozitia sa nu va mai fi atat de importanta. Ceea ce nu se va intampla cu alte orase americane, cum sint New York sau Los Angeles, care detin roluri mult mai antrenante in comertul si in cultura globala. Cel mai mult va avea de suferit institutia prezidentiala. Telefonul rosu nu mai exista. Presedintele nu se va mai putea prezenta ca “lider al lumii libere” si multe alte clisee de acest gen vor disparea. In sinteza, presedintia nu va mai fi la fel de atragatoare ca pina acum.

Uneori, istoria ia o pauza inainte de a se forma o noua ordine in lume. Sintem intr-o astfel de situatie, intr-o stare suspendata, de provizorat si incertitudine. Principala axa de influenta planetara s-a mutat din Atlantic in Pacific. Lumea secolului XXI, in frunte cu China si cu India, are multe de oferit Americii. Aici, va creste rolul Congresului in sistemul politic, in detrimentul Presedintelui. Statul-natiune a ajuns la capatul puterilor, iar iluminismul si individualismul, ca elemente ideologice, incep sa fie inlocuite cu un ethos renascut al gandirii comunitariene. Daca instalarea acestuia va esua, trebuie sa ne asteptam la o epoca a luptei feroce pentru supravietuire, in care se vor manifesta cele mai joase energii.

In evaluarea viitorului apropiat, cel mai mare semn de intrebare planeaza asupra Europei. In ce masura ar putea ea, lipsita de o coeziune reala, de o putere militara si diplomatica comuna si cu economia in cadere libera, sa mai constituie o superputere geopolitica? Cat timp petrolul va fi important, Rusia va fi o astfel de mare putere, refacandu-si si influenta in fostul areal sovietic. Atat in Rusia, cat si in China si India renaste, in mod paradoxal, ideea nationala.

Gandirea geopolitica traditionala sugereaza un secol chinezesc ce sta sa vina. Asadar China va fi noul “caine alfa”, caci o lume multipolara ar fi prea instabila, iar altcineva nu se intrevede, crede Paul Starobin. In schimb, Richard N. Haass, presedintele Consiliului pentru Relatii Externe, concepe o lume “dominata nu de una sau doua sau chiar mai multe state, ci mai degraba de zeci de actori“, statali si non-statali, “care exercita diverse tipuri de putere” (vezi “Foreign Affairs“, martie, 2008). Ar fi vorba despre state, organizatii globale si regionale, metropole, religii, institutii, corporatii transnationale, ONG-uri, armate civile s.a.

Un scenariu considera ca atat era imperiilor, cat si cea a statelor natiune au ajuns la sfarsit si ca viitorul apartine oraselor-state globale. Istoria cunoaste un precedent in Europa evului de mijloc. Ele au dus in Italia la fenomenul Renasterii si pot provoca astazi o noua Renastere, numai ca astazi nu se mai numesc Venetia sau Florenta, ci New York, Londra, Hong-Kong, Dubai sau Bangalore. Intre aceste superorase, multe ar fi americane, daca nu vor fi sufocate de imigranti, ci vor primi doar atit cit sa aiba un bun antidot impotriva provincialismului.

Exista, in fine, si o mica sansa pentru scenariul in care globalizarea cistiga, dind nastere unei civilizatii globale si, bineinteles, unei guvernari globale. “Populatia globala” in crestere, operind in domeniul afacerilor transnationale, al finantelor globale, in diverse organisme internationale, grupari sociale transnationale, retele in domenii cum sint cel juridic, protectia mediului, cultura- arte, academic, mass-media, sanatate s.a., alcatuind o elita cosmopolita tot mai puternica.

In orice scenariu, America trebuie sa se pregateasca psihic pentru o lume in care nu va mai fi vioara intii, ceea ce presupune o uriasa schimbare de paradigma, generatoare – inevitabil – a unei crize de identitate. Pentru California, de pilda, soarele nu mai rasare de la Washington. Paul Starobin are o abordare organica asupra modului in care se produc schimbarile, de jos in sus, de la mic la mare, asemanatoare celor ale lui Fernand Braudel si Lev Tolstoi, care acorda o mai mica importanta liderilor si guvernarilor centralizate. In aceasta abordare, liberul arbitru pare a fi o iluzie, atat pentru indivizi, cat si pentru civilizatii, fiecare trebuind sa-si constientizeze in mod rational limitele. Cu alte cuvinte, nu exista niciodata un personaj care sa determine singur evolutia evenimentelor. “Subiectul si obiectul se dizolva intr-o poveste in desfasurare, a carei concluzie este evaziva, o chestiune ce tine de probabilitati mai degraba decit de certitudini” (p.27).

America se confrunta cu o criza de identitate (vezi Samuel Huntington, Cine suntem?), De fapt, nici nu mai exista o singura America (vezi Mark Penn, Microtrends, si Raportul Fundatiei Bradley - E Pluribus Unum). Notiunea de apartenenta nationala isi pierde din greutate. Doar 38 % dintre americani mai cred in ea, potrivit unui sondaj de opinie al Institutului Harris. In schimb, notiuni ca cea de “cetatenie globala” castiga teren. Intrebarea e cine se face vinovat de involutia americana? Si, mai ales, ce urmeaza?

Paul Starobin considera ca exista doua cai pentru natiunea americana in lumea post-America: o cale intunecata si una luminoasa. Pe calea intunecata, confuzia generata de criza de identitate da nastere la ura si frustrare, asociate cu un fel de nostalgie toxica, care face din America prizoniera trecutului idealizat. Calea intunecata poate sa avanseze cu inconstienta pe drumul esecurilor militare, poate in Iran.

Imperiile reprezinta, intr-adevar, cea mai mare amenintare fata de ele insele si fata de ceilalti, in perioada in care ele incep sa apuna. Cu cit li se reduce puterea reala, cu atit devin mai belicoase, pe fondul frustrarilor acumulate.

Tot calea cea intunecata poate sa transforme America intr-o fortareata, prin introducerea de noi bariere comerciale care sa stimuleze industria proprie, militarizarea granitei cu Mexicul, pentru stavilirea fluxului de imigranti si supravegherea locuitorilor fortaretei cu mijloacele erei informationale. Este posibil si ca strainii sa nu mai finanteze datoriile americane, ceea ce ar acutiza conflictele de clasa, in conditiile reducerii drastice a ajutoarelor sociale. Congresul ar putea majora, in aceste conditii, impozitele pentru bogati, ceea ce-i va determina pe acestia sa-si expatrieze averile sau sa plece cu totul.

Daca America secolului XXI va trai in trecut, va avea parte de suferinte si nefericire. Daca insa isi va depasi aroganta si orgoliul exacerbat, acceptind ca nu detine monopolul intelepciunii, daca-si va recladi institutiile, incepind cu Wall Street-ul, cu vocabularul, cu modul de gindire, daca va accepta idei noi, America poate avea o a doua sansa, intrind pe o cale luminoasa. America a daruit mult lumii. Astazi e rindul sau sa primeasca; sunt popoare de la care are ce invata, care – pur si simplu – fac unele lucruri mai bine decit americanii. Procesul de adaptare trebuie sa inceapa la nivelul indivizilor, al familiilor, al comunitatilor.

Americanii trebuie sa inceapa sa invete limbi straine, caci engleza nu va fi o lingua franca pentru totdeauna. Deja traficul pe Internet in alte limbi il depaseste pe cel in engleza. Spaniola, araba, chineza si asa-zisa “engleza asiatica” sint in crestere. Ca si limba, si managementul finantelor personale se adapteaza noului secol, in sensul ca americanii investesc tot mai mult in afara, in detrimentul pietei interne. De pilda, 93% dintre americani au o asigurare de viata, fata de doar 8% dintre chinezi. S-au inmultit astfel fondurile de investitii in asigurari in China, ca si fondurile mutuale de retail in Brazilia, fondurile de pensii in India si economiile in valute straine etc.

America a fost mai bine de o suta de ani un model economic, militar si cultural pentru intreaga lume, o “tara a tuturor posibilitatilor“, un izvor de idealuri raspandite in lumea intreaga. America a sedus lumea, apoi a dominat-o in mod incontestabil. Acum a inceput declinul, dupa cum sustine Paul Starobin, in Sfarsitul secolului american si noile puteri mondiale, Litera, Bucuresti, 2011.

Marirea si decaderea civilizatiilor reprezinta “o problema organica“, iar America nu este scutita de evolutia ciclica cunoscuta de toate civilizatiile. Cum spunea Petre Tutea, “americanii vor imbatrini si ei“. America nu poate transcede istoria, chiar daca nu demult Fukuyama credea ca aceasta a luat sfirsit (vezi Sfarsitul istoriei si ultimul om, Humanitas, Bucuresti, 1992), iar o noua realitate bate la usa.

Astazi, America se confrunta cu o istorie mai degraba potrivnica, iar dominatia sa tinde sa ia sfarsit. Decaderea se vede si in plan economic si militar, politic si cultural. Bandele de insurgenti au fugarit armata militara din Irak, in Afganistan urmeaza sa se intample la fel, alianta cu Pakistanul a cazut, ca si multe altele, Iranul se pare ca nu poate fi oprit, ce sa mai spunem despre tarile BRICS, in frunte cu China. America a ajuns prizoniera intr-o temnita pe care si-a creat-o singura si de bunavoie.

Reducerea influentei S.U.A. se datoreaza, in primul rind, datoriilor uriase acumulate de acestea, din care peste 50% au fost finantate de straini, ceea ce face politica americana dependenta de rivali geopolitici, cum este China. Dolarul isi pierde pozitia privilegiata in sistemul monetar international, in vreme ce lichiditatile se muta in Asia. FMI si Banca Mondiala isi pierd rolul de dirijori financiari, General Motors e bantuita de spectrul falimentului, iar Wall-Street-ul scartaie din toate incheieturile. Contribuabilul american trebuie sa suporte totul, dar a inceput sa se sature. Cu acest dezastru financiar in spate, modelul economic american si-a pierdut credibilitatea. La fel, cultura de tip Hollywood sau McDonald’s. “Lumea in schimbare este pe punctul de a traversa un interregnum – o pauza intre acte” (p. 18). Intrebarea e: ce urmeaza?

Ca orice dominatie, cea americana a avut si bune si rele, atat pentru America, cat si pentru intreaga lume. La fel va fi si cu ceea ce va veni. Va fi doar altceva si in primul rand un altceva cultural, caci suprematia culturala a Americii a disparut. Militar, americanii platesc pretul orgoliului lor hipertrofiat. Pai cine bombarda cu frenezie Belgradul in ziua de Pasti a anului 2009? Si de ce? Fratii musulmanilor bosniaci cu care s-au aliat le-au multumit cu varf si indesat. Pax Americana a luat sfirsit, cine ar mai crede in ea? America nu mai e zina cea buna de dupa al II-lea razboi mondial; si zanele imbatrinesc, devin mai rele si mai urate.

Necazul este ca majoritatea americanilor continua sa creada ca nimic nu s-a schimbat, se hranesc cu iluzii, ceea ce e alienant. Lumea s-a schimbat, iar ei nu isi dau seama ca si-au pierdut prestigiul si puterea, au nevoie de schimbari cognitive pentru a reusi sa se adapteze. Ceea ce i-a adus pe americani aici este, in primul rind, degradarea valorilor propriei civilizatii. Aici este miezul povestii, in care exista si o parte buna a lucrurilor, aceea ca America se va elibera de povara unei suprasarcini de jandarm mondial, de “exceptionalismul american” si astfel ar putea trai mai bine, nemaivisandu-se un taram al viitorului , ci fiind unul al prezentului.

Nimeni nu se poate intinde dincolo de umbra lui. In multe privinte, americanii sunt mediocri si cred ca e mai decent, cand este asa, sa nu o clamezi in gura mare, incercand – mai mult – sa impui si altora. Pe diferitele meridiane, oamenii construiesc deja o lume post-americana, fiecare in felul lor. Dorind sa unifice lumea sub steagul sau, America mai curind a fragmentat-o, fara sa se vada un invingator decat in faza embrionara si vor mai trece ani grei pina sa se impuna altcineva la acest nivel. Cea mai ingrijoratoare posibilitate este cea a anarhiei, a unui Nou Ev Mediu intunecat, asemanator celui de dupa prabusirea Imperiului Roman. Deja multe zone ale lumii se afla intr-o stare semi-anarhica, haotica. Si cum “din haos toate s-au nascut si s-or intoarce-n haos“, nu ne ramane decat sa asteptam noile configuratii.

Un alt scenariu prevede o lume multipolara, in care America va ramane o mare putere, alaturi de altele (vezi Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor, Humanitas, Bucuresti, 1998). Sistemul modern de state-natiune este atacat si de sus in jos si de jos in sus (globalizare si regionalizare), de la corporatiile transnationale la gruparile teroriste, inregistrand o involutie marcanta. Dar nu exista nici o garantie ca o astfel de ordine multipolara ar oferi stabilitate omenirii. S-ar putea ca aceasta sa aiba pina la urma nevoie de un nou lider. Candidatul cel mai bine plasat este China, iar acest secol ar putea fi unul chinezesc. Tot cautind materii prime si piete de desfacere prin lume, China isi construieste o vasta retea de influenta si o sfera de putere globala. Dar chinezii, in mod traditional, nu tin atit sa-si impuna valorile propriei civilizatii, astfel incit nu ar pune neaparat in pericol – crede autorul – modul de viata american.

Acum avem de-a face cu o globalizare cosmaresca a raului, cu o avansare triumfatoare a profanului, in care se inscrie si rationalitatea stiintifica, o secularizare bintuita de tot felul de iluzii si un conflict cvasipermanent.

In Univers totul este si evolueaza impreuna, o ierarhie vie, fara sfirsit. Treaba noastra aici este sa sublimam materia si sa infrumusetam lumea. Asta e sensul existentei actuale, sa  imprimam materiei pecetea spiritului. Spiritul si lumea construiesc impreuna spiritul si lumea. Oare, cu adevarat, asta facem? Sau exact opusul? Si asteptam sa ne fie bine… Va informez ca sintem in cadere libera, iar modernitatea, un hybris, nu a facut decit sa o accelereze, “eliberindu-l” pe om de sub tutela Tatalui, iar desertul de credinta sporeste pretutindeni in jurul nostru.

Trebuie sa revenim la mituri, la arhetipuri, acolo unde salasluieste si de unde se revarsa vraja lumii. La unitate, diada, triada etc. La povestea nocturna, visata a creatiei. Nici o era si nici un om nu vor putea lepada camasa mitului, nu vor putea scapa de umbra sa. Nici cele actuale, globalizarea de pilda. Istoria globalizarii este minata de globalizarea istoriei. Globalizarea este un proiect aproape himeric, de realizare a “Marelui Rotund”, ouroboros, a unei lumi nediferentiate si a unei istorii orizontale. De altminteri, ea nu este o noutate absoluta, daca luam in seama perspectiva arhetipala a mitului. Poate ca prima forma de globalizare a avut loc imediat dupa facere (“Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul”), odata cu asezarea omului in istorie.

Imediat dupa, omul a inceput sa “cunoasca”, dar sa piarda in materie de constiinta, care a devenit insuficienta si incapabila sa se opuna conflictelor (dimpotriva), extinderii lor globale si masificarii mortii. Acum avem de-a face cu o globalizare cosmaresca a raului, cu o avansare triumfatoare a profanului, in care se inscrie si rationalitatea stiintifica, o secularizare bintuita de tot felul de iluzii si un conflict cvasipermanent (istoricii spun ca in ultimii cinci mii de ani de patriarhat au avut loc 27.450 de razboaie, adica, in medie, unul la doua luni).

In constiinta europeana, istoricii s-au visat urmasi ai profetilor, delimitindu-se insa de doctrine teologice, de taina divinului si au ales des-tainuirea asa-zis stiintifica, pierzind astfel semnificatiile. De unde si remarcabila suita de esecuri gnoseologice ale pozitivismului. Constiinta diurna a istoricilor i-a condus la pronosticuri futurologice gen globul de cristal, fara nici o legatura cu profetiile autentice, caci acestea din urma nu pot avea loc fara o experienta mistica, fara deschiderea cerurilor din afara si dinlauntrul nostru. Fara asta pipaim, ajutati si de capcanele tehnologiei, clarobscurul din hatisul diverselor ipoteze si ramanem tot cu asa-zisele fatalitati. Fara asta, adevarul istoric ramine tot mistificat, opac, deviat.

Recuperarea constiintei istorice, a mitului este posibila cu ajutorul credintei, devine un soi de “psihizare” a analizei istorice. Istoria nu e doar produsul vointei sau al interesului comunitar sau individual, ci si al unei ne-vointe a inconstientului colectiv (Jung) ce guverneaza din umbra, cu obiectivitate pura, a arhetipurilor frumos curgatoare, alternantei, metamorfozei si intrepatrunderilor lor. Asta este acea histoire longue durée a lui Braudel sau perspectiva indiana, ciclurile Manvantara cu erele lor numite Yuga, pline insa de ubicuitate.

Esenta politicului ramine trucarea adevarului. Momentul istoric, evenimentul este rastalmacit, si asta nu doar in sens figurat. Aceasta se numeste propaganda. Arhivele ramin la invingatori. Dincolo de cauzalitati comensurabile, de efecte cuantificabile, de perspective economice, sociale sau etice, minciuna rezista, atit in lupta cu gherilele democratiei, cit si cu umbrele “Marilor Conducatori” din societatile-dictaturi sau cu arhetipul de tip comunitar aflat in ascensiune. Din aceste subterane ale istoriei, curenti ascensionali aduc, insa, adevarul la lumina, in timp. Iar in instantele supreme, in cronicile akasice, oricum el e cunoscut, marcat pentru vecie. Acolo trebuie sa ne adresam pentru a scapa rapid de minciuna.

Istoria contemporana e marcata de dionisiac, de imanent, de principii secunde. Un peisaj plat (vezi Th Friedman), aflat mereu in reconstituire, o criza de eroi si de modele, coflicte intre generatii, anarhie, fragilitate. Unii cred ca se asteapta intoarcerea Zeitei, sau a Marii Mame, instanta invizibila a democratiei si exista si variante Yoga care lucreaza in acest sens. Insasi caderea in cascada a dictaturilor ar fi rezultatul ascensiunii valorilor matrocentrice, a Noului Canon feminist care lichideaza ultimele sechele patriarhale, figuri totemice ale Marelui Tata. Aceasta nu ar fi, cred, insa, decit o noua religie imanenta, o noua erezie introdusa pe agenda politicului, à la Dan Brown. Or, noi avem nevoie, cum spuneam, de transcendenta, de autenticitate, de adevar.

In epoca moderna s-a trecut de la credinta la cunoastere; acum se pune problema unei treceri de la cunoastere la constiinta. Credinta a fost uitata si trebuie regasita, iar cunoasterea, in sensul ei comun de acumulare de cunostinte, nu duce nicaieri, poate deveni autodistructiva. Avem nevoie de un salt in materie de constiinta pentru a ne salva. Acesta este cel de-al cincilea soare mayas: soarele constiintei, care va lumina totul in noul ciclu de evolutie terestra. Unii nu-l vor putea suporta si se vor arde, dar cine-si ridica propriul nivel de constiinta, prin iubire si compasiune, se va incalzi la razele lui si va dobindi un simt in plus: intuitia. Intuitia este mai importanta decit clarviziunea. Aceasta din urma permite vederea laturii obiective a planului astral si a celui mental, fara sa ofere neaparat o buna intelegere, in vreme ce cu ajutorul intuitiei vom putea intelege lucrurile ca si cum le-am trai cu adevarat. Cunoasterea traita este adevarata cunoastere.

Constiinta e inca un dar de la Dumnezeu. Universul e organizat pe niveluri ierarhice de constiinta. Dumnezeu reprezinta Constiinta Absoluta, apoi urmeaza “cetele ingeresti“, grupate dupa afinitati si caracterizate de un anumit grad de constiinta. In cartea Facerii, sta scis cum Iacob, adormind cu capul pe o piatra, a vazut in vis o scara ce lega pamintui cu cerul si pe care urcau si coborau ingeri. El a avut astfel revelatia ierarhiei cosmice. Cabalistii numesc asta Arborele Vietii. In planul nostru avem doar scinteieri, dar in noi avem capacitatea de a intui divinul, deci de a accede foarte sus, desi ne este foarte greu si sa ne iubim aproapele. Lupta e grea. Iertarea nu mai spun. Dar astea sint legile Universului. Fara ele nimic nu ar veni catre existenta.

Trebuie sa redescoperim scinteia divina din noi. Pentru aceasta trebuie sa credem, sa ne cunoastem, sa ne iertam si sa ne iubim. Atunci vom redeveni lumina, lumina din lumina, una cu sursa, cu izvorul luminii. Fara o indelunga gestatie in intuneric nu poti izbucni in lumina, nu poti fi lumina fara sa te mingiie umbra, fara sa fi ascultat vocile tacerii, nu poti sa te inalti in lumina fara sa fi germinat in intuneric, ca o saminta. Nimic nu poti crea in lumea aceasta, nu poti vibra in armonie cu rugurile divinului, fara o indelunga pregatire in cea de dincolo si invers.

Vibrind insufletim adevarul. Asta inseamna viata, asta inseamna sa traiesti. Iar adevarata unire cu principiul divin nu se poate petrece decit inlauntrul nostru. Dar mai intii tu trebuie sa te unesti cu tine. Trupul, sufletul si spiritul trebuie sa fie unu. Trebuie sa fi depasit orice dualitate, gen bine-rau, masculin-feminin, intuneric-lumina etc, sa fii desavirsit precum Tatal desavirsit este. Atunci vei deveni Fiinta, vei vibra la unison cu imensitatea, de fapt cu intregul. Vei deveni realitate, caci nu esti decit iluzie ca esti, un “gand al marelui pescarus” (S. Bach). Abia in aceasta uniune vei putea cunoaste cu adevarat, iar cunoasterea va fi perfecta, precum o bucurie mare, o fericire. Vei deveni una cu oceanul de lumina, din care toate s-au nascut in iubire.

Gasindu-l pe Tatal, va veti gasi pe voi. Gasindu-va pe voi, il veti gasi pe Tatal. E totuna.

Inscrieti-va in ritmurile universului. Tot ce facem trebuie sa fie in acord cu acestea, de la somn pina la respiratie, munca, hrana etc. Asa puteti intra in constiinta divina. Nu concep constiinta decit ca o constiinta divina, de care fiecare s-a invrednicit intr-un anumit grad. Constiinta e o staza a unui spirit elevat. Credinta este presupusa in iubire, iar cunoasterea devine gnosis. Restul e inutilitate, cum spunea Nietzsche:  “Ce-mi pasa de rest? Restul nu-i decit omenirea“. Dar, la acest nivel, nu exista rest. Constiinta este ea insasi, este deplina. Ea nu tine nici de cele ale trupului, nici de cele ale sufletului si nici de cele ale mintii. Dimpotriva, le determina.

Istoria incremeneste, din ekstasis-ul trecerii in stasis-ul contemplarii. In cel mai bun caz, ea devine “o dare de seama pentru orbi. (…) Ea nu onoreaza nici fides, nici ratio si nici conditia omului ca subiect al istoriei“, cum spunea Coriolan Babeti (in Istoria ca arena a disputei arhetipale, Curtea Veche, Bucuresti, 2007, p. 5-6). Adevarata moarte este inconstienta refuzului darului divin cel mai de pret. Acestia sint morti in viata, ratacind ca niste naluci catre Hades.

De aceea va spun, avem nevoie de un salt cuantic in materie de constiinta pentru a ne salva, pentru a salva pamintul si istoria oamenilor ca experiment cosmic, tocmai prin inefabilele ei, oprind “funestul cortegiu al pozitivismului” (Henry Corbin). In carne fiind, nu inseamna ca Tatal ne-a parasit, noi am facut-o. Nu trebuie decit sa deschidem ochii inimii si sa privim pina vedem, cum indemna Brancusi. Prin suflet si spirit putem continua sa fim cu Domnul, in Domnul si Domnul (Meister Eckart). E bine sa “cunoastem” asta dinlauntru. Numai asa sintem vii, sintem reali, sintem Fiinta. Fie ca iubirea si intelepciunea din care totul decurge sa ne calauzeasca pe calea cea fara de cale!…