Tiberiu Brailean

Avem nevoie ca politica noastra externa sa o reorientam partial spre noile puteri emergente detinatoare de lichiditati, in special spre China, alaturi de importul de capital occidental, in special european.

Liviu Voinea a scris o carte despre care Daniel Daianu crede ca merita citita: Sfarsitul economiei iluziei. Criza si anticriza. O abordare heterodoxa, Editura Publica, Colectia de Economie, Bucuresti, 2009. O lucrare binevenita, care prezinta o teorie heterodoxa a crizei, indicand cauze si solutii, criticand miturile economiei romanesti si constatand asa-zisul “sfarsit al economiei iluziei”.

Partea cea mai interesanta a lucrarii se refera la solutiile anticriza pentru Romania, solutii realiste, propuse de un economist cu o solida formatie teoretica, dar, totodata, si foarte bun cunoscator al realitatilor concrete ale economiei romanesti.

Analiza autorului este una elaborata si vizeaza probleme cruciale, cum ar fi cota unica si politicile fiscale, bugetare in general, politicile monetare s.a. Pentru el, “criza noastra” se datoreaza unui mix gresit de politici economice, prociclice, care au stimulat consumul, importurile si creditarea intr-o vreme cand era mai potrivit sa facem economii, sa stimulam productia si exportul. Astfel, criza internationala n-ar fi decat un catalizator si un declansator al celei interne, care era deja pregatita pentru cei care aveau ochi de vazut.

Aceasta se putea intui in evolutia deficitelor bugetare structurale, ca si in cea a deficitelor balantei de plati externe, datorita consumului excesiv al bunurilor de import. De fapt, consumul public si privat a fost, de departe, principalul vehicol al cererii si al cresterii economice, nu tocmai sanatoase, inregistrate in perioada 2001-2008.

In prefata pe care o face cartii, dl. Daianu nu este de acord cu faptul ca politica bugetara gresita ar fi principala cauza a crizei romanesti, argumentand prin ponderea mica a deficitului bugetar in raport cu cel de cont curent si cu ponderea mica a datoriei publice in PIB pana in 2008 si considerand ca liberalizarea completa a contului de capital si supraaprecierea leului ar fi principalele cauze.

Fara indoiala ca a existat un context structural ce a stimulat consumul, creditul: stocul de indatorare al economiei romanesti era relativ scazut in raport cu standardele occedentale si bancile straine s-au grabit sa-l creasca, dar liberalizarea fluxurilor financiare si nerestrictionarea concurentei erau conditii de aderare la Uniunea Europeana, deci nu puteau fi evitate, iar cursul apreciat si relativ stabilizat al monedei nationale a fost folosit ca ancora inflationista, in conditiile in care vrem sa intram in zona euro. Astfel incat ma tem ca nici aceasta masura nu putea fi evitata.

In 2009, datoriile sectorului public au explodat, pe fondul caderii dramatice a incasarilor de venituri bugetare, dupa plecarea masiva a capitalurilor straine si lipsa unor masuri eficiente de stimulare a bazei fiscale. Am iesit brusc din zona creditului abundent, a banilor ieftini si am ramas cu precaritatea capitalului indigen. Aici as acuza mai curind privatizarile strategice ce nu trebuiau facute, gen Petrom, BCR s.a. La aceste probleme interne putem adauga si prabusirea generala a unei anumite paradigme economice dominante in ultimii treizeci de ani si schimbarea viziunii privind functionarea pietelor financiare.

Trebuie regandit modelul nostru de crestere economica. In aceasta privinta, il auzeam recent pe economistul-sef al Bancii Nationale, Valentin Lazea, opinand ca ar trebui sa ne axam pe o crestere bazata pe exporturi. De acord, numai ca pentru asta avem nevoie de o structura productiva eficienta, de produse competitive, de piete tinta si politici specifice. Or, asa ceva nu avem decat in foarte mica masura. Asa ceva trebuie sa construim. De aceea cred ca modelul nostru de crestere viitoare trebuie sa se bazeze pe investitii, publice si private, straine si autohtone. Investitiile au un efect multiplicator in intreaga economie, creeaza locuri de munca si pot crea si potentialul de export de care avem nevoie. Abia dupa aceea vom putea relua si consumul, la cote mai inalte.

Dar pentru a investi avem nevoie de capitaluri, iar, in conditiile in care cel indigen este cu totul precar, miza consta in atragerea de capitaluri straine, pe cat posibil in investitii directe. Pentru aceasta trebuie sa demonstram elemente de atractivitate cel putin egale cu ale altor tari din zona: fiscalitate permisiva, stabilitate politica, sociala si legislativa, predictibilitate, birocratie si coruptie limitate extrem s.a.

Avem nevoie ca politica noastra externa sa o reorientam partial spre noile puteri emergente detinatoare de lichiditati, in special spre China, alaturi de importul de capital occidental, in special european. Fara indoiala, toate acestea cer timp, rabdare, o strategie inteligenta si politici coerente si credibile. Avem nevoie de inversarea raportului consum-economisire in favoarea economisirii si de cresterea alocatiilor pentru investitii din profituri in defavoarea dividendelor. Pentru aceasta, masura de scutire de impozitul pe profitul reinvestit, desi tarzie, este salutara. Nu in ultimul rind, avem nevoie de sume consistente alocate educatiei si cercetarii-inovarii.

Se poate castiga mai mult prin sanctiuni si incurajarea opozitiei din Iran pentru o rasturnare din interior a regimului fundamentalist, decat prin bombardament si conflict militar.

In Iranul fundamentalist, luptele dintre putere si opozitie continua. A fost omorit nepotul liderului opozitiei, Mir Hossein Moussavi, si i s-a furat cadavrul. Mai multi opozanti au fost arestati. Pe acest fond, negocierile cu puterile occidentale pe tema inarmarii nucleare a Teheranului sunt blocate, dupa ce alegerea lui Barak Obama oferise, acum un an, motive de speranta.

Intre timp, Iranul si-a procurat uraniu imbogatit din Rusia si a construit un nou reactor la Qom, ca raspuns la amenintarile israeliene ca-l vor bombarda pe cel de la Natanz. Pe 6 iulie 2009, vicepresedintele american Joseph Biden declara postului de televiziune ABC ca “Israelul poate decide el insusi - este o tara suverana - ceea ce este in propriul interes si ceea ce trebuie sa faca referitor la Iran”. Si totusi, Israelul nu ataca, poate si pentru ca, in negocierile G6 plus 1, Iranul a propus sa depoziteze 80% din rezervele sale de uraniu imbogatit in Rusia sau in Franta, castigand astfel timp.

Oricum, in circa un an, el isi poate reconstitui rezervele si atunci problema reapare in 2010. Intre timp, Occidentul pare sa prefere sa sprijine eforturile opozitiei din interior si sa joace cartea sanctiunilor economice.

Presedintele parlamentului, Ali Larijani, pare sa fi devenit un nou om forte la Teheran, apartinand de aripa dura a conservatorilor si opus negocierilor. Ca si fostul presedinte Hasemi Rafsanjani, adversar al presedintelui Ahmadinedjad. Dar nu numai puterea se opune propunerilor occidentale si celor ale Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, ci si opozitia. Din acest punct de vedere, exista un consens, iar interesul national e bine slujit. M. Moussavi a denuntat public planul lui El Baradei.

Scopul Iranului este sa forteze Statele Unite sa negocieze serios toate problemele de interes comun, inclusiv sudul Irakului, Isralelul, Libanul si miscarea Hezbolah, Afganistanul s.a.

Recent, presedintele Obama, fata cu complicarea si intarzierea negocierilor, a declarat ca “nu avem mult timp” in continuare, aproband un nou ciclu de sanctiuni economice. Refuzand negocierile globale propuse de Iran, America deschide calea sumbra a unei posibile confruntari. Oricum, la aceasta contribuie din plin si pozitia cel putin ambigua a Moscovei si Beijingului, care au cu totul alte interese.

Pe de alta parte, America e pe cale sa deschida un nou front antiterorist in Yemen, dupa suplimentarea trupelor din Afganistan, ceea ce complica mult lucrurile, datorita costurilor pe care o America profund indatorata si aflata intr-o criza adanca nu le mai poate sustine. Ceea ce nu inseamna ca Israelul nu ar fi dispus oricand sa atace cu aviatia reactoarele iraniene. Dar asta ar insemna razboi in toata regula si in toata regiunea.

Ceea ce cred ca este cu adevarat demn de retinut din ultimele evenimente de la Teheran este ca politia a refuzat sa traga in demonstranti, ceea ce putea fi inceputul unei revolutii. Oricum, cred ca se poate castiga mai mult prin sanctiuni si incurajarea opozitiei pentru o rasturnare din interior a regimului fundamentalist, decat prin bombardament si conflict militar. Iran dispune de o foarte buna asezare geostrategica, cu munti inalti la nord, cu Golful Persic la sud, cu comunitati de siiti aproape de frontierele sale, inafara, o tara greu de cucerit.

In plus, avem de-a face cu al treilea detinator mondial de petrol, tara membra a Acordului de la Shanghai si a Ligii Arabe, avind relatii privilegiate cu Rusia, cu China, cu India si cu Germania. Lucrurile sunt complicate, iar Occidentul nu mai are resurse. Sa fie el tentat sa iasa din criza prin declansarea unui nou razboi si trecerea economiei in regim corespunzator? Oricum, pentru cei care gindesc astfel, Iranul pare sa fie inamicul ideal, pentru a rezolva mai multe probleme in regiune si in relatia cu alte mari puteri.

Desigur, aceasta este o logica de tip militar, dar ceva trebuie facut, pentru ca putina lume poate accepta inarmarea nucleara a unei tari conduse de un regim fundamentalist. Asta ar duce la o noua escalada a inarmarilor nucleare, ceea ce ar multiplica pericolele la adresa pacii si chiar a vietii pe pamant. Esecul desantului american din 1979 trebuie sa dea de gindit. Esecul de la capatul razboiului cu Irakul (1980-1988) trebuie sa dea si mai mult de gandit. Faptul ca organizatia Hezbolah, inarmata si finantata de catre Iran, a facut fata Israelului in conflictul din vara lui 2007, iarasi trebuie sa dea de gandit. Apoi, ce se va intimpla cu armata lui Mahdi din sudul Irakului, unde siitii sunt net majoritari, dupa retragerea americana din Irak? Ce se va intimpla cu siitii din Arabia Saudita care locuiesc compact in zona cea mai bogata in petrol a tarii? Si intrebarile pot continua.

In persana, Obama se traduce prin “cel asteptat”, in sensul bun al cuvantului. Sa vedem cat bine va aduce Iranului presedintele american. Si cum…

Spectrul politic romanesc este lipsit de un autentic partid de dreapta, de unde si saracia de idei si solutii oferite sau lipsa de noblete a principiilor.

Eu cred ca, in cea mai mare parte, cresterea din ultimii ani a PD-ului si apoi PDL-ului se datoreaza lui Traian Basescu, chiar daca sunt de remarcat si organizarea interna, unitatea, pragmatismul, ca si sprijinul sau chiar integrarea, in ultima vreme, a unor intelectuali de valoare. Dar PDL-ul are o mare problema de identitate doctrinar-ideologica. Desi s-a reorientat spre dreapta si s-a afiliat grupului democrat-crestin european, de facto, nu avem de-a face cu un partid de dreapta, nici popular, nici democrat-crestin, nici conservator, ci cu puternice remanente de stinga, social-democrate. Aceasta lipseste spectrul politic romanesc de un autentic partid de dreapta, de unde si saracia de idei si solutii oferite sau lipsa de noblete a principiilor.

PDL este un partid de cadre, vocile individuale nu au mare audienta, exceptand-o, desigur, pe cea a lui Basescu. Faptul ca el a ales sa guverneze aproape singur intr-o perioada atat de grea il va eroda puternic in urmatorii ani, riscand sa revina la procentele dinainte de 2004, cand si-a inceput ascensiunea prin victoria de la prezidentiale.

Dupa parerea mea, renumirea lui Emil Boc drept prim-ministru a fost o mare greseala, acesta demonstrandu-ne clar pe parcursul primului mandat ca sta sub o palarie prea mare, ca si-a depasit limitele de competenta. Este un om lipsit de viziune la acest nivel si - important intr-o vreme de criza - lipsit de cunostinte economice, obedient si demagog, altminteri onest si bine intentionat.

Nu s-a facut aproape nimic pentru stimularea economiei reale, solutiile anticriza rezumindu-se practic la imprumuturi, amputari de cheltuieli si majorari de impozite, adica exact pe dos fata de ce recomanda teoria economica si practica majoritatea guvernelor intr-o situatie de depresiune economica severa. Politica guvernului Boc nu a facut decat sa adinceasca criza si sa intirzie sau sa evite adevaratele masuri de reforma pe care le impunea realitatea.

De altfel, si guvernul, si partidul au stralucat si se remarca in continuare prin absenta unor economisti nu neaparat prestigiosi, dar macar buni. Exceptiile s-ar putea numi Ionut Popescu si Sebastian Vladescu, ambii independenti insa si, oricum, insuficienti. In ce-l priveste pe Theodor Stolojan, acesta s-a remarcat mai mult prin tacere si prin retractilitate.

Este nevoie de oameni cu o mare credibilitate, pentru ca lumea este foarte nemultumita si sezonul miscarilor sociale abia incepe. Chiar Basescu a cunoscut o severa pierdere de popularitate si numai gafele incredibile ale lui Geoana l-au mentinut, atat pe el cat si partidul sau, la putere. Acum vor urma alegeri interne in ambele mari partide de extractie FSN-ista. Daca PSD-ul va avea inspiratia sa nu se intoarca sub autoritatea corupta si ironic-zeflemitoare a lui Adrian Nastase si sa aleaga drept presedinte un om curat si foarte bun profesionist, cum este fostul ministru de externe Cristian Diaconescu, daca se va feri de convulsii si rupturi, ar putea capitaliza foarte mult in urmatorii doi ani si mai bine si, impreuna cu PNL-ul, ar putea oferi o alternativa extrem de serioasa la alegerile viitoare.

Pentru ca ne-am referit si la PNL, sa mai spunem doua vorbe: acesta, spre deosebire de celelalte doua, nu este un partid de masa, ci unul mai elitist, plin de individualisti si de veleitari. De aceea, el are un plafon “natural” de maximum 20%, pe care cu greu l-ar putea depasi. S-a conturat insa ca un partid pivot care poate oricind inclina balanta spre unul sau altul dintre cei doi mari.

In ce-l priveste, PDL-ul va trebui sa schimbe garda din conducere, care se va uza foarte mult, si sa dea mai multe sanse intelectualilor, specialistilor si tinerilor de buna conditie, chiar daca are putini reprezentanti notorii ai acestor categorii, iar cazuri gen Elena Udrea, Eba sau Honorius Prigoana nu aduc decat deservicii, ilustrind foarte bine relatiile de putere din interiorul nucleului central al partidului.

Cred ca Basescu a intuit nevoia de schimbare si cred ca, partial, o va impune. Dar nu cred ca o astfel de schimbare va putea salva partidul in 2012; ea poate da roade mai bune pe termen mediu si lung, daca va fi continuata cu consecventa si profesionalism si daca va fi asumata optiunea doctrinara, adica vor fi promovati oameni care cred cu adevarat in valorile dreptei crestin-democrate si nu doar se prefac. In general, cred ca banii ar trebui sa conteze mai putin in politica romaneasca si mai mult valorile umane.

Cu asta ajungem si la filiala judetului nostru, unde alegerile bat la usa. Filiala sta destul de bine in municipiu, desi nu a reusit sa castige nici un post important (primar, presedinte), iar cei numiti nu rup deloc gura tirgului. In schimb, sta prost si foarte prost in rura, unde, cu putine exceptii, a pierdut tot ce se putea pierde in fata PSD-ului.

In mod normal, dupa sapte tururi de scrutin pierdute de filiala, presedintele Dan Carlan ar fi trebuit de mult inlocuit, credibilitatea sa devenind foarte scazuta, dupa o perioada buna de circa trei ani, de revigorare a filialei. S-a muncat mult, insa nu intotdeauna in interes public, dar eu cred ca si aici, in cresterea de dupa 2004, “efectul Basescu” a fost determinant. Solutii de inlocuire exista, daca cei care au decizia vor sa le vada.

“Efectul Basescu”, despre care vorbeam, cu sau fara parapsiholog, va conta tot mai putin in anii care vin, iar partidul va trebui sa-si reduca pe masura dependenta fata de sef, fara a avea insa de suferit in planul rezultatelor electorale. Pentru aceasta este nevoie de noi lideri de mare valoare si ei nu se prea vad inca. La umbra liderului maxim au crescut mai mult boci si berceni si mai putin personalitati carismatice, capabile sa preia conducerea si sa o exercate cu succes, si asta in primul rand in interesul oamenilor si nu al propriilor cadre.

Daca nu se face nimic, exista riscul ca Iasul sa fie descalificat la statutul de “pol de dezvoltare” si deci sa se piarda cel putin 92 milioane de euro, ceea ce ar fi un esec fatal.

Conceptul de “pol de crestere economica” s-a impus in anii 1950, in cadrul doctrinei structuraliste a dezvoltarii regionale. Asa cum il prezinta Francois Perroux, in L’Economie du XX-eme siecle, polul de crestere economica reprezinta un ansamblu de intreprinderi capabil sa genereze cresterea economica a unei ramuri si/sau dezvoltarea economica a unei regiuni.

Potrivit autorului mentionat, exista industrii (firme) motrice si industrii (firme) pasive, care le urmeaza pe primele, dupa cum exista aglomerari geografice active in planul cresterii economice si zone dependente, cu industrii in declin sau aflate intr-o faza incipienta de dezvoltare.

Intr-un pol de crestere, activitatea economica se concentreaza si se intensifica, creind efecte de antrenare pozitive in proximitatea economico-sociala. Exista asa-numitele “efecte de aglomerare”, precum si o suma de complementaritati care atrag firmele active intr-un asemenea pol de crestere.

Imediat isi fac simtita prezenta banci, firme de asigurari si administratii interesate. Acesti poli se caracterizeaza printr-un spirit antreprenorial deosebit si un mediu de afaceri foarte profitabil.

In economiile dezvoltate, ei comunica, creind veritabile retele de dezvoltare. De obicei, o regiune se dezvolta in jurul unui astfel de pol de crestere datorita propagarii efectelor sale. Astfel, tendintele spontane si dezvoltarile anarhice se ordoneaza treptat pe cateva axe de dezvoltare, in cadrul unui mediu de propagare a efectelor polului de crestere.

O politica sistematica este necesara pentru a selecta acele proiecte de investitii si acei investitori care promoveaza cresterea economica si produc efecte de antrenare pozitive, in amonte si in aval, care transfera tehnologii si, in general, pun in relatie diferitele resurse existente.

Aceste politici de dezvoltare au menirea de a genera si supraveghea un proces cumulativ de crestere si de a atenua asperitatile asimetriilor acestuia, de a promova inovarea si organizarea, de a valorifica potentialul diferit al regiunilor, diferentele ce decurg din factori naturali, istorici, psihologici, politici etc.

Dezvoltarea implica o suma de dezechilibre ce trebuie gestionate inteligent, suportabile social si, pana la urma, valorificate prin propulsarea efectelor de antrenare pe zone cat mai intinse. Astfel, acesti poli economici de crestere atrag, concentreaza resurse, polarizeaza si difuzeaza progresul economic, armonizand conditiile acestuia.

Urmind modelul european, de vreo doi ani s-au stabilit si la noi in tara cativa poli de crestere. In regiunea noastra, el este Iasul, insotit si alti de doi poli de dezvoltare: Suceava si Bacaul.

Potrivit politicilor comunitare, polul nostru de crestere poate beneficia, numai prin Programul Operational, de 114 milioane euro nerambursabili, accesabili pe baza de proiecte specifice, cu o cofinatare de 2%, iar un pol de dezvoltare - de 22 milioane euro, la ambele putandu-se adauga alte fonduri pe alte axe de finantare, obtenabile prin proiecte adecvate.

Primaria a preluat initiativa, a numit o echipa ce a realizat un Plan Integrat al Polului de Crestere, cu asistenta si consultanta unor persoane din alte zari, si l-a depus la Bucuresti. Dar o astfel de structura complexa are nevoie de un management adecvat, care sa coreleze toti actorii si sa integreze toate initiativele, publice si/sau private capabile sa contribuie la dezvoltarea regionala.

Or, aceasta este o activitate de coordonare si implementare foarte laborioasa si responsabila. Oare nu are Iasul nici un specialist in dezvoltare regionala?

Mai mult, in documentatia depusa, Primaria a inclus doar proiecte urbane de infrastructura, nu si proiecte metropolitane, judetene sau cu un caracter mai larg, regional, ceea ce contrazice chiar definitia unui pol de crestere.

Riscul este de a nu se putea cheltui banii alocati, mai ales in conditii de eficienta economico-sociala si cu externalitati pozitive. S-ar putea include si alte proiecte ale Consiliului Judetean si ale Asociatiei Zonei Mitropolitane, dar in acest caz trebuie refacuta documentatia, care necesita foarte multe avize, si fara sa existe garantia ca ea va fi reacceptata.

Problema e ca nimeni nu pare sa-si asume responsabilitatea de a reface ceea ce s-a facut insuficient pana acum, desi ea ar trebui sa revina Asociatiei Zonei Metropolitane, condusa de actualul primar al Iasului, si echipei sale.

Daca nu se face nimic, exista riscul ca Iasul sa fie descalificat la statutul de “pol de dezvoltare” si deci sa se piarda cel putin 92 milioane de euro, ceea ce ar fi un esec fatal.

Adaugati la aceasta situatia de la CET, cea de la RATP, executia extrem de precara a bugetului local, lipsa de investitii straine, lipsa de proiecte externe, creditele luate cu duiumul, utilizate pe obiective neaducatoare de venituri si pe care le vom plati din impozite si taxe majorate, blocarea centrului orasului prin asa-zisul proiect “Palas” si avem deja imaginea unui management local dezastruos. Nu-l fericesc deloc pe viitorul primar, oricine ar fi el…

Trebuie sa invatam sa traim intr-o lume financiara mai mica, dar mai modesta si, speram, mai inteligenta.

Asa cum par sa evolueze lucrurile, criza economica globala va mai dura inca 3-4 ani. Ea nu a atins inca fundul prapastiei si nici nu se vad politici eficace de iesire din impas. Este o criza a caracterului global al economiei.

Economia s-a globalizat, marele capital face legea (exista in sistem active financiare de 15 ori mai mari decat PIB-ul mondial) si nu s-a procedat inca la o reforma veritabila a institutiilor internationale sau la infiintarea unora noi si la schimbarea regulilor economiei de cazino prin impunerea de reglementari mai severe.

Este, in egala masura, o criza a economiei virtuale, care a mizat in exces pe bani fictivi si acumulari de deficate (in S.U.A., datorile cumulate ale menajelor, companiilor si statului sunt de trei ori mai mari decat PIB-ul national si de doua ori mai mari fata de 1929), pe credite cu ipoteci indoielnice si comportament speculativ.

Este mai mult decat o faza a unui ciclu Kondratiev, este o criza structurala, ce risca sa devina o criza de sistem.

Cum va arata lumea de dupa criza? Vor fi schimbari importante, pe care, pana de curand, lumea nici nu si le-a imaginat:

1) Fundamentalismul de piata diminueaza si sistemul dominant va fi capitalismul de stat, bazat in continuare pe o economie mixta, dar in care ponderea sectorului public si functiile de reglementare ale statului vor creste foarte mult.

Vor exista inclusiv nationalizari, dar guvernele vor deveni mai profesioniste, recrutand birocrati mai bine pregatiti. De altminteri, job-urile din sectorul public vor fi mai atractive, datorita stabilitatii.

Vor creste birocratia si coruptia specifice, palmele politicienilor devenind mai lipicioase, mai ales ca oamenii de afaceri vor prefera sa lucreze cu statul.

Invatamantul de stat va beneficia, de asemenea, de unele privilegii, mai ales in tarile in care guvernele vor intelege sa acorde un rol mai important educatiei si cercetarii.

De altfel, educatia va fi o prioritate si va deveni tot mai personalizata, va deveni continua, ceea ca va insemna un salt calitativ, chiar daca va incepe in afara scolilor de masa, prin initiative private.

Tehnologia pentru acest lucru exista, iar procesul a inceput deja in tari ca Suedia sau Singapore. Computerele sunt flexibile si rabdatoare, numai sa tinem pasul cu ele. Alternativa la capitalismul de stat va fi socialismul de piata.

Desi, initial, la debutul crizei, fiecare tara s-a repliat acasa si a incercat sa se salveze prin politici nationale, inevitabil diferite, cred ca in continuare caracterul global al crizei va fi mai bine constientizat si vor exista mai multe incercari de armonizare a politicilor economice, macar la nivelul G-20 si al blocurilor regionale, a caror importanta va creste semnificativ si intre care se va duce concurenta viitorului. Dar competitia va fi generica: nu ne mai cunoastem bine adversarii, nu mai concuram cu produse sau servicii, ci concuram pentru banii bancilor, ai investitorilor, ai clientilor. S.U.A. vor ramine cea mai mare putere economica a lumii. De ce? Datorita inovatiei in regim de viteza, in primul rand. America e mai mult o idee decat o tara. Iar cunoasterea va deveni principala sursa de putere.

2) Peisajul financiar se va schimba, sectorul financiar va fi mai redus si mai reglementat, atit la nivel national cat si international. S-au pierdut averi de sute de miliarde de dolari, asa incat increderea in produsele financiare, in special in derivatele de diferite tipuri (adevarate “arme de distrugere in masa”, cum le numea Warren Buffet), va scadea foarte mult.

Nu cred ca dolarul american va fi inlocuit din rolul sau de moneda de rezerva, asa cum prevad unii, nici de euro, nici de yuan, nici de rubla, dinar islamic, DST sau punctele de fidelitate pe care le ofera companiile de telefonie mobila.

Subventiile guvernamentale vor fi un instrument privilegiat, industria va deveni la fel de subventionata ca agricultura, iar modelele asistentiale vor reveni la putere.

In China, de pilda, programele de protectie sociala vor spori, incercandu-se trecerea de la o crestere bazata pe investitii la una bazata pe consum. Multe activitati din umbra vor iesi la lumina.

Rezervele minime obligatorii vor fi reabilitate ca instrument de politica monetara si vor fi impuse nu doar bancilor, ci tuturor institutiilor financiare.

Firmele de audit si agentiile de rating vor deveni mult mai profesioniste. Principalele centre financiare care au fost puternic dependente de profiturile sectorului financiar, in primul rind New York-ul si Londra, dar si Frankfurt-ul, vor avea de suferit.

Ca sa compenseze pierderile, ele vor creste impozitele pe proprietati si vor reduce serviciile oferite, astfel incat vor fi parasite de multi locuitori productivi din clasa superioara si mijlocie. Degradarea va fi astfel amplificata.

Capitalele politice si comerciale, cum ar fi Parisul si Tokyo, se vor adapta mai bine la noul sistem. Vom trai intr-o lume a metropolelor. Fondurile suverane de investitii vor deveni mai bogate decat multe tari. Deja ele au schimbat paradigma si pe Wall Street. Oricum, un sistem care privatizeaza profituri masive si nationalizeaza pierderi inca mai importante nu va mai fi tolerat.

Se vor dezvolta modele de afaceri mai putin dependente de credit, ceea ce va accentua incetinirea economica, cresterea somajului si va aduce daune comertului. Jumatate din firmele de consultanta pentru investitii vor disparea, impreuna cu fondurile de hedging. Ranile autoprovocate de industria financiara seamana cu cele de dupa un mare razboi.

Marile finantari se vor restrange, ceea ce va agrava contractarea activitatii economice si a averilor. Trebuie sa invatam sa traim intr-o lume financiara mai mica, dar mai modesta si, speram, mai inteligenta.

“Conservatorii mari nu sunt reactionari, pentru ca au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu”. (Petre Tutea)

Intr-o lume fluida, cum e cea actuala, pastrarea identitatilor comunitare devine o provocare majora. Asaltul globalizarii, terorismul, cultura macworld, dominanta si aplatizanta, reprezinta tot atatea atentate la adresa spiritului comunitar, cu deosebire la adresa culturilor mici, a limbilor cu circulatie restrinsa, astfel incat putem vorbi despre o adevarata deriva a spiritului comunitar.

Sedusi de atatea posibilitati cate ofera astazi Internetul si televiziunea, cu o desfasurare spectaculara, socogena, traim mai mult in exteriorul nostru, buimaci rataciti intr-o noapte de sens, sacrificind ce avem mai scump: launtrul nostru, in care salasluieste Dumnezeu.

O comunitate nu e o simpla adunare a unor oameni ce impartasesc valori comune; o comunitate reprezinta o stare de spirit, o fiinta colectiva (purusha) ce are o singura soarta, un microcosmos specific. E, daca vreti, psiche-ul platonician reflectat pe pamint, din care picura sufletele individuale.

O comunitate are un suflet, intru totul specific, se bazeaza pe o cultura comuna si reprezinta matricea ideala a oricarei dezvoltari economice, asa cum atentiona inca din 1990 filosoful Mihail Sora. Caci tendintele adevarate pleaca de jos in sus, casele se construiesc incepind de la temelie si nu poate exista o tara bogata fara comunitati prospere.

Emil Cioran spunea ca trei lucruri avem si noi frumoase si autentice: taranul (omul absolut cum il numea Tutea), arta populara si peisajul. Da, peisajul… Sa ne gindim cita frumusete a oferit el sufletului romanesc, inclusiv, sau mai ales, in materie de arta populara. Dar sa ne gindim si la ce dam noi peisajului: tot mai multa stricaciune si tot mai multa uritenie. Asta inseamna ca ne-a fost stricat si uritit sufletul, au fost stricate si uritite obiceiurile si traditiile noastre, comunitatile noastre, prin migratii, desacralizare si saracire, prin rasturnarea valorilor (nimeni nu mai respecta pe nimeni) si disolutia sufletului comunitar. Ne-am umplut de vicii de tot felul.

Mircea Eliade, in Doua traditii spirituale romanesti, ca si Mihai Ralea, in Fenomenul romanesc, remarcau faptul ca orice cultura autentica e antinomica, ca ea ne infatiseaza creatii antinomice si complementare. De pilda, orice cultura autentica prezinta o alchimie specifica intre traditie si modernitate. Traditional stam bine.

De pilda, cultura Cucuteni si cultura Hamangia sunt printre cele mai vechi si valoroase din lume. In Apriorism romanesc, Lucian Blaga afirma ca “examenul atent si staruitor al culturii noastre populare ne-a adus la concluzia reconfortanta despre existenta unei matrici stilistice romanesti.

Latentele ei, intrezarite, ne indreptatesc la afirmatiunea ca avem un inalt potential cultural. Tot ce putem sti, fara temerea de a fi dezmintiti, este ca suntem purtatorii bogati ai unor exceptionale calitati. Tot ce putem crede, fara de a savirsi un atentat impotriva luciditatii, este ca ni s-a dat sa luminam cu floarea noastra de lume de maine un colt de pamint.

Tot ce putem spera, fara de a ne lasa manevrati de iluzii, este mandria unor initiative spirituale, istorice, care sa sara din cand in cand, ca o scinteie, si asupra crestetelor altor popoare. Restul e ursita” (vezi Trilogia culturii, Editura Minerva, Bucuresti, 1985, p. 189-202 si 327-331).

In ce priveste cultura moderna, aici nu cred ca, prin prisma exigentelor universalitatii si ale atemporalitatii, putem vorbi de un fenomen, dar avem exemple de reusita, si acestea, din pacate, slab promovate si slab sustinute. George Calinescu tot spera sa apara un Platon romanesc. Ei, uite ca nu apare. Om fi avand prea putin spirit pentru a-l zamisli? Aparitia fericita a fost, in primul rind, cea a lui Eminescu, dar parca avem nevoie acum, mai mult decit oricind, de o noua aparitie stralucita. Asadar, alchimia noastra spirituala e una preponderent traditionala.

Noua etapa istorica in care “stam sa intram”, cum atat de frumos spune romanul, sta sub pecetea primatului spiritualului. Cu alte cuvinte, supravietuieste cine are si produce creatii spirituale. Altminteri, au mai disparut culturi in istorie, au mai disparut limbi… Ar fi pacat pentru “matricea stilistica” a lui Blaga, ar fi pacat pentru „orizontul spatial al inconstientului mioritic”. Dar, cum spunea Tutea, nu omul creeaza cu adevarat, ci Dumnezeu. Toate realizarile noastre sunt de fapt “petice de transcendenta”. Din punctul acesta de vedere, din fericire, suntem iubiti. Vine Craciunul si Dumnezeu va umbla iarasi din casa in casa, ca sa reaprinda speranta..

Acesta mi se pare mie a fi unul dintre evenimentele cele mai importante, reprezentative si, din pacate, nefaste, produse in ultimii douazeci de ani: absenta unui proiect conservator veritabil, ceea ce a dus la afectarea grava a spiritului comunitar, cum nici comunistii nu reusisera, la distrugerea culturii si pierderea reperelor noastre traditionale.

S-a practicat un centralism excesiv si pagubos, in special prin parghii financiare, s-au creat inegalitati ce nu pot fi explicate nicicum si sunt oricum contraproductive pentru societate, nu ni se mai nasc destui copii, avem cea mai redusa speranta medie de viata din Europa etc.

Sufletul romanesc este bantuit de o boala de moarte: noi insine. Iata de ce sunt si ma declar drept conservator-traditionalist, iata de ce eu vorbesc despre “Teoeconomie” si despre “economia persoanei si a daruirii”: pentru ca am radacini din care sa readap continuu speranta.

Din pacate, remarca David Korten, se cheltuie sume exorbitante pentru tratarea efectelor, fara sa se atinga nimeni de cauze, de sistem. De aceea e mai necesara decat oricand o dezbatere publica transparenta pentru crearea unui alt sistem economic, eficient si in plan financiar, si social, si de mediu.

David Korten este unul dintre conducatorii din interior ai establishment-ului global, lucrand peste 35 de ani in institutii academice si de dezvoltare internationala de prim rang, de unde s-a retras, ca si Joseph Stieglitz, pentru a putea obtine independenta necesara manifestarii spiritului critic.

Specialist in teoria organizatiilor si strategii de dezvoltare, Korten a predat la Harvard pana in 1970, dupa care s-a mutat in Asia, vreme de 15 ani, ca reprezentant al Agentiei S.U.A. pentru Dezvoltare Internationala.

S-a intors in Statele Unite in 1992, activand in diverse organizatii civice, fiind un personaj extrem de mediatizat si publicand cateva lucrari care au facut cariera: “Corporatiile care conduc lumea”, “Marea cotitura - de la Imperiu la Comunitatea Pamantului”, “Lumea post-corporatista: viata dupa capitalism” si “Proiectul Noii Economii. De la bogatia fantoma la bogatia reala”.

Ultima lucrare dintre cele enumerate a aparut recent si in editie romaneasca, la Editura Antet, si constituie, dupa aprecierea lui Peter Barnes, “cea mai importanta carte care a aparut pana in acest moment in contextul crizei economice”. Autorul pleaca de la formularea a trei intrebari fundamentale, carora le ofera imediat si raspunsuri, pe care mai apoi le dezvolta si le argumenteaza. Acestea sunt:

1. Institutiile de pe Wall Street chiar fac ceva atat de vital pentru interesul national incit sa se justifice desfacerea baierelor pungii nationale pentru a revarsa asupra lor miliarde de dolari, in scopul de a le salva de la consecintele propriilor lor excese? Raspuns: Nu;

2. Este posibil ca intregul edificiu Wall Street sa fie ridicat pe o iluzie care nu are nici un fel de substanta, dar cu toate acestea este purtatorul unor consecinte letale, economice, sociale si de mediu pentru societate in ansamblul ei? Raspuns: Da;

3. Este posibil sa existe si alte moduri de asigurare a unor servicii financiare necesare si benefice, cu eficienta mai mare si costuri mai reduse? Raspuns: Da.

Drept urmare, Korten considera ca a venit momentul prielnic ca intregul cazino de pe Wall Street sa fie darimat, datorita coruptiei din interiorul celei mai puternice institutii financiare din lume, “altarul lui Mammon”. “Wall Street conduce o operatiune de racket care impune costuri insuportabile societatii, in vreme ce nu realizeaza vreo functie benefica ce nu ar fi realizata mai bine altfel” (p. 7). Nu mai trebuie cautati tapi ispasitori, ci trebuie atacata inima raului si construita o noua economie, bazata pe alte valori si institutii, cu un sistem financiar nou, destinat sa serveasca valorile reale ale economiei.

Mai mult, autorul considera ca modelele de dezvoltare bazate pe crestere economica ii fac pe cativa oameni extraordinar de bogati, in timp ce o majoritate substantiala plateste un pret enorm sub aspect social si al mediului.

In lucrarile anterioare, el afirmase ca marile corporatii sunt forme de afaceri inerent distructive si anti-piata, in timp ce “sistemele de piata corect concepute imita dinamica si principiile organizationale ale sistemelor vii sanatoase”.

David Korten este un adversar cunoscut, de altfel, al globalizarii economice promovate de corporatii si al pietelor financiare nereglementate, care ar avea o forta distructiva inca si mai mare. El considera ca specia umana insasi se afla acum intr-o criza profunda datorita prezentei universale si a consecintelor perverse ale culturilor si institutiilor dominatoare, care cultiva si recompenseaza patologia comportamentala si indeamna la o trezire de constiinta, pentru ca acum avem o oportunitate extraordinara de a construi “o Noua Economie dreapta si sustenabila”.

Cauza fundamentala a crizei actuale ar fi iluzia monetara, convingerea falsa ca banii inseamna bogatie, fiind de fapt niste cifre banale, adinc inscrise in mintea unora, dar care nu au nici un corespondent in realitate. Toate esecurile majore ale sistemului nostru economic s-ar baza pe aceasta conceptie eronata, pentru ca “a face bani” nu inseamna “a crea bogatie”, banii nu reprezinta o magazie de valori, ci una de asteptari. Or, Wall Street-ul a devenit a fabrica de bani si astfel detine controlul asupra intregii economii, dar actualul colaps financiar in care s-a intrat a tras cortina ce-i ascundea pe alchimistii din interior, dezvaluind o fabrica de iluzii ce-si platea conducatorii cu sume fabuloase si crea o bogatie fantoma, fara nici o valoare reala, ridicind insa pretentii la adevarata bogatie creata de altii, un furt pana la urma. Si atunci, de ce statul american cheltuie, din banii contribuabililor, miliarde de dolari pentru cirpirea Wall Street-ului? Acesta reprezinta cel mai mare abuz din istoria americana.

“Sistemul nostru economic a esuat sub toate aspectele: financiar, de mediu si social. Iar actualul colaps financiar ne ofera o demonstratie incontestabila ca a esuat exact in termenii pe care singur si i-a stabilit” (p. 15). Provocarea e majora, iar criza depaseste cu mult ceea ce publica presa aflata sub controlul corporatiilor. Din pacate, remarca autorul, se cheltuie sume exorbitante pentru tratarea efectelor, fara sa se atinga nimeni de cauze, de sistem. De aceea e mai necesara poate decat oricind o dezbatere publica transparenta pentru crearea unui alt sistem economic, eficient si in plan financiar, si social, si de mediu. “suntem privilegiati sa traim in cel mai incitant moment al oportunitatilor creative din intreaga experienta umana. Aceasta este ora. Avem puterea de a intoarce lumea pentru binele nostru si al copiilor nostri. Noi suntem cei pe care i-am asteptat” (p. 190).

In ciuda progresului tehnologic indiscutabil, omenirea nu a progresat si in planul constiintei. Uitand adevaratele valori, ne prosternam in fata altarului banilor, imbratisand o iluzie pe post de realitate si o noua forma de sclavie pe post de libertate.

Am creat o cultura si o civilizatie care venereaza cele mai patologice valente ale naturii umane. Dar avem inca posibilitatea de a ne alege, cu responsabilitate morala, viitorul. Putem inlocui aceasta cultura dominatoare si institutiile care o slujesc. Putem trece de la concurenta exclusivista la cooperare inclusivista. Potentialul sanatos al naturii noastre umane tinjeste dupa eliberare.

Am pierdut reperele, carmaciul e beat si nava pluteste in deriva. Dar nu am pierdut numai reperele, valorile fundamentale, am pierdut si masura.

Kornard Lorenz este fondatorul etologiei (stiinta comportamentului animal) si laureat al premiului Nobel pentru medicina si fiziologie in 1973. In studiile sale, el extinde principiile etologiei la comportamentul uman. Opinia sa este ca omenirea, privita din punct de vedere biologic, si-a pierdut instinctul de conservare, astfe incat un monstru cu mai multe chipuri ar pindi civilizatia noastra, iar capetele sale s-ar numi: suprapopularea, distrugerea mediului natural, competitia umana acerba, atrofierea simturilor, degradarea genetica, ruptura de traditie, receptivitatea la indoctrinare si cursa inarmarilor, potrivit lucrarii semnate de autorul amintit, cu titlul Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucuresti, 2007. Sa le analizam pe rand:

1. Suprapopularea. Nu cred ca se poate vorbi despre acest fenomen la nivel global. Nimeni nu e de prisos pe pamant si fiecare fiinta umana ar trebui respectata drept ceea ce este. Este adevarat insa ca spectrul malthusianismului bantuie inca in anumite zone mai sarace ale lumii, in special in Africa. Dar cum a reusit cea mai mare parte a Asiei, si in primul rand China, sa se dezvolte in conditiile unei populatii mult mai numeroase? Totul tine de calitatea politicilor practicate, de avansul tehnologiilor, de mentalitati si de deschiderea internationala.

Altminteri, si pe vremea lui Malthus (in 1798 ii apare lucrarea celebra Eseu asupra principiului populatiei,, tradusa la noi in 1992, la editura Humanitas) acesta vedea un excedent al populatiei nascator de mizerie si suferinta. Si totusi in ultimii 200 de ani omenirea a progresat din toate punctele de vedere, iar venitul mediu pe locuitor a crescut de vreo zece ori, chiar daca populatia a evoluat exponential. Iar solutia pentru zonele supraaglomerate de astazi nu sta decit intr-o mai buna repartitie a resurselor la nivel global, in reducerea discrepantelor uriase de bogatie care s-au creat intre tarile bogate si cele sarace.

2. Distrugerea mediului natural. Aici avem, intr-adevar, o mare problema, ce ameninta insasi viata pe pamant. Autorul vorbeste despre “pustiirea spatiului vital”. Am taiat paduri, am otravit apele, am gaurit stratul de ozon, am poluat atmosfera si multe altele. De aici calamitati naturale, schimbarea climei, boli nemaiintilnite etc. Aici trebuie intervenit rapid, concertat, pentru a salva ceea ce se mai poate salva.

3. Competitia umana acerba. Termenul de competitie vine de la latinescul cum putere, care inseamna “a lucra impreuna”. Intelesul sau a fost deturnat cu sensul de adversitate, de concurenta. Dar concurenta face parte din legile naturii, si biologic, si economic, daca vreti. Supravietuieste cel mai apt (Herbert Spencer). In felul acesta, specia se intareste. In economie, concurenta produce o emulatie ce duce la progres. John Stuart Mill spunea ca „concurenta reprezinta pentru lumea economica ceea ce reprezinta soarele pentru lumea fizica”.

Dar aici autorul incrimineaza mai mult competitia acerba, exacerbata, hipercompetitia, care devine dezumatizanta si traumatizanta prin faptul ca nu tine seama de valorile general umane, nu tine seama de nimic, devine nihilista. Cea mai teribila forma de competitie a devenit cea cu tine insuti…

4. Atrofierea simturilor. Poate fi. In primul rand a bunului simt. Dar si simturile comune le putem recunoaste ca avariate, sint si cazuri de pierdere a unor simturi sau compensari intre ele. Autorul vorbeste despre “moartea termica a simturilor. Nenorocirea s-a intimplat de mult, cand oamenii au pierdut legatura cu Cerul si asta a insemnat atrofierea celui mai important simt, cel al comunicarii directe cu divinitatea. Vestea buna e ca unii au inceput sa-ti recapete aceste capacitati fundamentale.

5. Degradarea genetica. Trebuie sa recunoastem faptul ca substanta noastra genetica e din ce in ce mai tarata, iar un medic laureat al premiului Nobel stie bine asta. Suntem tot mai predispusi imbolnavirilor de multe feluri, tot mai bolnavi, desi traim tot mai mult. Intrebarea e cum traim, iar aici rolul medicamentelor si al altor fructe de acest gen ale civilizatiei este, desigur, mare.

6. Sfaramarea traditiei. Dezvoltarea culturii umane este cumulativa, iar cultura joaca un rol fundamental in filogeneza specifica. Am distrus traditia de dragul telenovelelor. Undeva, ceva s-a rupt in noi, iar dezvoltarea s-a blocat. Mai mult, am capatat un soi de novomanie, un cult al noului si al progresului cu orice pret. De aici, foarte multe probleme intergenerationale, o viata goala, sau umpluta cu tot felul de substitute worldiste, lipsita de sens. Nu mai avem timp de povesti, si asta mi se pare foarte grav.

7. Receptivitatea la indoctrinare. Tocmai pentru a umple golul de sens despre care vorbeam mai sus, imbratisam, fara mare discernamant, ideologii si doctrine care, de multe ori, se dovedesc nefaste. Am pierdut reperele, carmaciul e beat si nava pluteste in deriva. Dar nu am pierdut numai reperele, valorile fundamentale, am pierdut si masura. De aici, o suma de boli care se numesc sectarism, fundamentalism, credulitate, pierderea transcendentei sau hiperspecializare. De aceea avem vreo opt mii de discipline stiintifite si tot pe-atitea secte religioase. Singura, niciuna nu duce nicaieri, dar cine mai sta sa faca legaturile necesare?

8. Armele nucleare. Am creat mijloace de autodistrugere mai mari ca niciodata in istoria cunoscuta si ne mindrim cu asta, desi rasa umana e amenintata cu aneantizarea. Totusi, dintre toate pacatele anterior enumerate, asta e intr-adevar cel mai mare, dar probabil cel mai greu sa se produca. Desi, daca armele intra pe miinile unor nebuni sau psihopati, Sodoma si Gomora ar putea deveni doar niste legende. Iar nebuni si psihopati avem peste tot, inclusiv la conducerea unor state sau miscari parastatale, al caror rol se afla in crestere.

Ei bine, dupa toate aceste asertiuni, nu-i asa ca viitorul nostru nu suna tocmai grozav?

La probleme globale, nu poti veni cu solutii unilaterale. Exista prea mult egoism in sistem si prea multa lacomie. De aceea cred ca masurile cuvenite nu ca nu se cunosc, ci nu se doreste a fi luate.

Modul cum va fi gestionata relatia transatlantica devine crucial. Strategia de la Lisabona e deja depasita de provocari noi, cum sunt schimbarile climaterice, securitatea energetica si, mai nou, criza economica. Oricum, insa, declinul relativ al aliantei transatlantice, in termeni de PIB, productie industriala si comert, pare inevitabil. Cu toate acestea, aceasta slabiciune crescanda a Occidentului ar putea fi suplinita de cresterea puterii sale soft, o forma de putere ce se bazeaza mai mult pe cunoastere si cultura decat pe forta militara.

Aceasta seamana cu “cel de-al treilea val de globalizare” despre care vorbea Huntington. Aceasta soft power ar putea demonstra si o preocupare mai mare pentru chestiuni sensibile, cum sunt cele legate de clima, de comert, poate si cu o paricipare sporita a puterilor emergente (China a devenit, intre timp, principalul poluator global) la gestionarea acestor probleme sensibile si la reabilitarea valorilor morale in goana dupa profit si prosperitate, cu luarea in considerare a intereselor globale ale erei noi in care intram.

Lucrarea d-lui Daianu cuprinde si doua anexe, una reprezentand un Memoriu semnat de catre o serie de ilustri parlamentari europeni (Helmuth Schmidt, Lionel Jospin, Jacques Delors, Michel Rocard, Romano Prodi, Jacques Santer, Goran Persson, Massimo d’Alema, Poul Rasmussen, Paavo Lipponen, Laurent Fabius si altii, printre care autorul) pe tema crizei, iar a doua, o Rezolutie a Parlamentului european continand recomandari pentru o viitoare stuctura de supraveghere financiara.

In memoriul amintit, publicat in 2008 si in Le Monde si in Dilema Veche, se arata ca actuala criza financiara nu este un accident, ca putea fi prezisa si ca ea reprezinta un esec al pietelor prea putin reglementate, considerandu-se ca piata financiara nu se poate autoreglementa. De asemenea, se remarca diferentele mari de venituri din societatile noastre si criza din raporturile cu tarile in curs de dezvoltare privind provocarile globale.

Este acuzata opacitatea pietelor financiare, lipsa de moralitate in afaceri, activitatea sectorului bancar “din umbra”, unde banci mari au fost implicate in lansarea unor produse financiare extrem de complexe, cu o valoare indoielnica, in vanzari de credite acoperite cu ipoteci avand un risc extrem de ridicat, scheme de compensare inadecvate, tranzactii speculative pe termen scurt s.a.

Creditele ipotecare dubioase sunt considerate un simptom al unei crize mult mai ample ce afecteaza guvernarea financiara si practicile de afaceri. De asemenea, este incriminata activitatea agentiilor de rating care au facut erori mari de apreciere a bonitatii investitiilor financiare.

Desi au existat avertismente (Al. Lamfalussy, P. Krugman, W. Buffet, P. Volker, Banca Angliei), nimeni nu a incercat sa schimbe ceva in “modelul de guvernare in domeniul economic si al afacerilor, bazat pe reglementare redusa, supervizare neadecvata si furnizare precara de bunuri publice” (p. 240). Pe cale de consecinta, apare ca necesara ameliorarea conditiilor de supervizare si reglementare pentru banci si sectorul financiar nebancar.

Tuturor institutiilor financiare ar trebui sa li se ceara sa detina rezerve minime, iar investitiile bazate pe imprumuturi ar trebui conditionate. Activele financiare existente astazi pe piata reprezinta de 15 ori mai mult decat PIB-ul tuturor tarilor, in vreme ce datoriile americane (menaje, companii si stat) sunt de trei ori mai mari decat PIB-ul S.U.A. si duble fata de cele din 1929. In schimb, s-a acumulat o cantitate enorma de capital fictiv, salariile directorilor executivi au crescut enorm si a fost grav deteriorat mediul inconjurator.

Capacitatea Occidentului de a face fata provocarilor globale, in special ale globalizarii si ale celor care vin dinspre Asia, a fost grav afectata. La aceasta a contribuit si cresterea spectaculoasa a preturilor energiei si alimentelor, cresteri in care au fost implicate fonduri speculative, ceea ce nu prevesteste nimic bun.

Cei mai afectati vor fi cetatenii tarilor sarace si vom asista in continuare la o crestere a statelor esuate si la o migratie fara precedent, posibil si la intetirea conflictelor armate. Chiar daca tarile europene au reglementari mai bune decat Statele Unite, ele au aceleasi probleme pe piata imobiliara si cunosc o incetinire severa a cresterii economice, ceea ce poate reambala nationalismul economic si populismul.

Acest Memoriu adresat Comisiei Europene propune infiintarea unui comitet de criza care sa reuneasca politicieni si economisti prestigiosi de pe toate continentele si care ar avea ca sarcini sa analizeze criza, sa evalueze riscurile sale economice si sociale, sa sugereze masuri Consiliului si sa propuna solutii pentru limitarea efectelor, inclusiv organizarea unei conferinte financiare mondiale, care sa “regindeasca aranjamentele din finantele internationale si modalitatile de gestionare a problemelor economice internationale”.

Desi elaborat si semnat preponderent de oameni de stanga, acest Memoriu este foarte consistent si surprinde foarte bine realitatile actuale, doar solutiile lipsesc, mai putin infiintarea acelui Comitet mondial, care nu mi se pare totusi nici fezabila si nici utila. Este necesara, cred, mai multa vointa politica din partea celor mari si implicare prin masuri ferme si coordonate, atit in mersul economiilor interne, cat mai ales in relatiile economice internationale.

Comitete exista, problema e ca ele nu sunt lucrative, sau, daca sunt lucrative, nu sunt ascultate, sau, daca sunt ascultate de cei in drept, nu se iau si masurile cuvenite, pentru ca primeaza interesele egoiste si de grup si nu cele generale. Spre pilda, nici macar paradisele fiscale nu vor sa le desfiinteze…

Marea problema e ca liderii lumii, desi vorbesc atata despre globalizare, nu au dobandit inca o constiinta planetara, o constiinta a apartenentei tuturor, bogati si saraci deopotriva, la marea familie umana. La probleme globale, nu poti veni cu solutii unilaterale.

Exista prea mult egoism in sistem si prea multa lacomie. De aceea cred ca masurile cuvenite nu ca nu se cunosc, ci nu se doreste a fi luate. Ar insemna ca elita care conduce lumea sa renunte la privilegii, sa piarda pozitii importante. Si cati sunt capabili sa faca asta din dragoste pentru semeni si, in ultima instanta, pentru viitorul nostru comun?

In lume are loc un proces de redistribuire a puterii economice si politice, se fac si se refac aliante la nivel global sau regional, pe fondul unei teribile batalii pentru resurse, configurindu-se noi structuri de guvernanta mondiala.

Dl. Daniel Daianu lauda reformele orientate spre piata din China si India, unde s-ar fi procedat in mod pragmatic, cu atentia cuvenita acordata problemelor sociale, rurale etc, iar pietele sociale nu au fost liberalizate nechibzuit. Mda, modelul asiatic… Alt model oferit este cel scandinav, unde, tot asa, reformele menite sa amelioreze competitivitatea nu au neglijat “tesutul social al societatii”.

Deci modelele laudate sunt economia sociala de piata, de tip nordic si autoritarismul sau socialismul de piata chinez. Poate ca aceste sisteme sunt bune pentru popoarele respective, tinind seama de traditia si matricea lor culturala specifica. Dar sunt ele generalizabile, opozabile erga omnes? Greu de inchipuit.

Autorul considera ca actuala criza financiara reprezinta “o respingere decisiva a paradigmei ce glorifica dereglementarea totala in economii”. Dar nu cred sa mai existe vreo economie total dereglementata. In cauza cred ca e mai curind calitatea reglementarilor si respectarea lor. Pentru ca, inca o data, economia nu se mai desfasoara majoritar in cadre nationale, iar la nivel international ne lipsesc institutiile de reglementare si control necesare.

De asemenea, criza ar demonstra faptul ca nu toate inovatiile financiare sunt benigne. Aici iarasi avem de-a face cu un truism. In trecere, este acuzat Allan Greenspan pentru a fi gresit in sutinerea pietelor si pentru a se fi opus reglementarii derivatelor, a “noului sector bancar”. In schimb, sunt remarcati pozitiv Alexandre Lamfalussy, Warren Buffet, Paul Volcker si Nouriel Roubini, care au avertizat asupra amenintarii crizei, dar nu au fost ascultati.

Pentru domnul Daianu, actuala criza financiara este una structurala (de acord), iar imensele bailouts, colace de salvare aruncate bancilor escroace de catre guverne din banii contribuabililor, vor introduce elemente ale capitalismului de stat inclusiv in S.U.A. Bugetele vor fi astfel impovarate pentru multi ani, sistemele asistentiale vor avea de suferit, imprumuturile vor creste, iar ratele economisirii ar trebui sa creasca si ele.

Pe langa toate aceastea, ne sunt enumerate si alte amenintari, la fel de reale, cum sunt: schimbarile climatice, cresterile demografice, precum si “provocarile de competitivitate” din partea noilor puteri globale. Eu as merge chiar mai departe, spunind ca avem de-a face cu o criza sistemica din care capitalismul, asa cum il cunoastem, va iesi nu doar serios sifonat, ci modificat in profunzime.

Miscarile marilor placi tectonice in economia mondiala, cu afirmarea noilor puteri globale, au inceput cu mult inainte de criza, configurand o lume multipolara, sau minipolara. Geopolitica acestui secol se anunta extrem de interesanta. Vom vedea ce va deveni in timp acest capitalism de stat ce aminteste de paradigma keynesiana.

Un economist mai putin cunoscut, Hyman Minsky, sustine ca, in mod ciclic si natural, sectorul financiar se dezlantuie ca o inundatie si pustieste economia. Ei bine, nu e deloc clar cum vor reusi statele, care nici macar nu reusesc sa-si coordoneze actiunile, ci actioneaza dupa principiul “scapa cine poate”, sa evite “momentele Minsky” din sistemul financiar global. sunt foarte curios.

Ciclurile economice nu pot fi eludate, deci crize vor mai fi, insa dl. Daianu crede ca un cataclism financiar cu efecte devastatoare asupra economiei reale va putea fi evitat prin adoptarea unor politici si reglementari potrivite (?!). In acelasi timp, noile economii mixte ar trebui sa functioneze astfel incit “spre binele democratiei si bunastarii majoritatii cetatenilor, sa evite politici extravagante”. Suna ca un comunicat al revolutionarilor francezi de la 1789. In aceste “noi economii mixte” despre care vorbeste autorul, singura schimbare fata de vechile economii mixte este ponderea mult mai mare a statelor, in detrimentul pietelor. Asta poate stabiliza putin lucrurile, dar nu poate crea bunastare pe termen lung.

Cu alte cuvinte, vom avea ceva mai multa stabilitate in saracie, si asta tot pe banii nostri, pentru ca statul nu are altii. Asta desi autorul sustine ca “ceea ce se intimpla acum nu este o respingere a fortelor pietei ca mecanism de alocare a resurselor si stimulare a spiritului intreprinzator, ci o invalidare a unei interpretari profund gresite a ceea ce este necesar unei economii moderne ca sa-si atinga scopurile economice si sociale pe termen lung”. Adica, ce-i este cu adevarat necesar? Reglementari severe?

Ce se va intimpla cu democratia? E greu de spus. Istoria are povete triste in acest sens; speram ca nu se vor repeta. Autorul insusi estimeaza ca viitorul va fi marcat de o concurenta intre democratia liberala si forme autoritare de capitalism (Rusia, China s.a). Revin in forta interventionismul si protectionismul. Un nou Bretton Woods este necesar.

Tipurile de capitalism se ciocnesc. De fapt, cum subliniaza autorul, competitia dintre diferitele modele ale capitalismului este chiar firul calauzitor al lucrarii de fata. Cine va castiga, in ipoteza ca va castiga cineva? Cert e ca vom avea un secol mai mult decat interesant. Lichiditatile se transfera de la est la vest. Asa-numitele “fonduri suverane” orientale cumpara masiv (cifra depaseste 50 de miliarde de dolari) active occidentale depreciate de la cele mai mari banci: Citigroup, Morgan Stanley, Merrill Linch, UBS s.a.

Aceste fonduri controleaza in momentul de fata volume monetare de circa 2,5 mii de miliarde de dolari si se estimeaza ca cifra se va dubla pina in 2015. In acelasi timp, rezervele valutare ale Chinei au ajuns la 2300 de miliarde dolari, in timp ce Rusia detine doar 400 de milioane USD. E clar ca e un conflict intre doua forme de capitalism (vezi Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Hmanitas, Bucuresti, 2003)

Dinamismul formidabil al Chinei, dublata de India, anunta bulversari majore. Tarile BRIC isi bazeaza cresterea pe detinerea de resurse strategice, expansiunea exporturilor, cresterea rezervelor valutare, dar si pe crearea si asimilarea de tehnologii de virf, mai cu seama in domeniile inovatiei si comunicarii.

Aceste tari schimba in mod decisiv ordinea mondiala internationala mostenita dupa ultimul mare razboi. Negocierile O.M.C. de la Doha sunt blocate, reforma institutiilor financiare internationale bate pasul pe loc si nimic nu se va putea face fara acordul noilor puteri globale.

In lume are loc un proces de redistribuire a puterii economice si politice, se fac si se refac aliante la nivel global sau regional, pe fondul unei teribile batalii pentru resurse, configurindu-se noi structuri de guvernanta mondiala. Asia vine puternic, cu un model de autoritarism de stat. Este acesta o forma de capitalism sau e un nou sistem? Acest model se articuleaza in jurul unor structuri corporatiste, al unor politici industriale active si al unui protectionism selectiv.

Aceste dinamici trebuie analizate prin prisma bataliei pentru resurse din complicatul Orient Mijlociu, din Caucaz si Marea Caspica, dar si din Africa. Revine mai peste tot in lume o formula de guvernare ce seamana cu o economie de razboi, mai ales in circumstante care cer masuri si mobilizari rapide.