Tiberiu Brailean

Toate religiile afirma pacea, iertarea si armonia, iubirea aproapelui. Cum se face ca e atat de mare prapastia dintre vorbe si fapte? De ce nu pot acesti oameni sa inteleaga ca sunt frati de la Domnul si intru Domnul? E atat de greu? Cred ca asta da masura barbariei in care ne aflam si pe care o numim “civilizatie”.

Cele trei mari religii monoteiste, sau religii ale cartii, cum au mai fost ele denumite: iudaismul, crestinismul si islamismul au un ascendent comun: Patriarhul Avraam, scos din Ur la 75 de ani de cuvintul Domnului: “Iesi din pamantul tau, din neamul tau si din casa tatalui tau si vino pe pamantul pe care ti-l voi arata Eu. Si Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvanta, voi mari numele tau”.

Avraam incheie un legamant cu Domnul si pleaca spre Canaan, unde povestea biblica avea sa continue. Din el s-au nascut Ismael (de la care se revendica musulmanii) si Isaac, din care s-a nascut Iacob, care a avut doisprezece fii, conducatori ai celor 12 triburi ale lui Israel, exilate o vreme in Egipt, unde au primit o amprenta culturala puternica, salvate de Moise, reunite sub David si Solomon (constructorul primului templu pe muntele Moria), si ceilalti profeti fondatori ai iudaismului monoteist.

La origini, crestinii nu si-au dorit o noua religie. Iisus si cei din jurul lui - apostolii, femeile sfinte si “fratele Iacob cel drept”, conducatorul Bisericii din Ierusalim pana dupa anii 60 d.H. - nu visau sa paraseasca iudaismul, cel mult sa devina o noua secta care sa creada in Iisus, cel Inviat, in conditiile in care acesta nu fusese recunoscut ca Mesia de catre Sinedriu.

Pavel este cel care avea sa fondeze noua religie, sa o raspandeasca printre “neamuri”, imparatul Constantin, cel care avea sa o oficializeze, si o pleiada de sfinti, papi, episcopi s.a. Dar mai presus de ei, crestinii spun ca a fost lucrarea Duhului Sfant, trimis, conform promisiunii, in ziua de Rusalii si a carui lucrare continua, ca si nasterea si invierea anuala a lui Hristos, devenind astfel o religie mondiala, cu o forta impresionanta.

In secolul al VII-lea d.H., comunitatile de iudei si crestini erau raspindite in peninsula Arabica si Levantul sudic, unde conditiile s-au dovedit propice pentru nasterea unei noi viziuni unificatoare. Primind Coranul de la Ingerul Gabriel, Mahomed avea sa-l impuna curand pana la Ierusalim si Constantinopol.

Asemenea primilor crestini, nici Mahomed si apropiatii sai nu intentionau sa intemeieze o noua religie. Credeau in toti profetii, de la Avraam la Iisus, si in Allah, “Zeul cel Mare” din panteonul din Mecca pagina, considerat ca Dumnezeul iudeilor si crestinilor. Deoarece acestia din urma deformasera adevarul de credinta, Mahomed a fost trimis sa-l reabiliteze.

Abia dupa ce evreii si crestinii au respins mesajul, mahomedanii au inceput sa se gandeasca la o religie separata si, desigur, superioara. In finalul vietii, se considera ca Mahomed s-a ridicat la cer de pe muntele Moria, locul unde Avraam era sa-si jertfeasca pe Isac, unde a functionat templul lui Solomon si cel al lui Irod si unde musulmanii au ridicat apoi Domul Stincii si Moscheea Al Aqsa, buricul pamantului, am putea spune.

Inaintea inaltarii, potrivit Coranului, Mahomed s-a intilnit cu Moise si cu Iisus, iar acesta este un semn teribil al unitatii celor trei religii, vorbind despre lucrarea divina. Sub aspect exoteric, insa, in lumea profana, reprezentantii celor trei religii au dus-o mii de ani numai in razboaie, fiecare cu fiecare, incercandu-se obtinerea dominatiei asupra celorlalti, asupra lumii.

Adeptii celor trei religii inseamna jumatate din populatia lumii, visceral legata de un petic de pamant, de cateva locuri sfinte din Ierusalim, cum sunt Domul Stincii, Zidul vestic al fostului Templu sau Biserica Sfintului Mormint. Istoria e cunoscuta si plina de masacre. Punctele de contact, de colaborare sunt, din pacate, doar exceptii. Tara Sfinta a devenit o tara cu contururi vagi, mustind de istorie si de spiritualitate, dar cu o realitate geopolitica in care partile nu-si recunosc reciproc nici macar simplul drept la existenta.

Toate religiile afirma pacea, iertarea si armonia, iubirea aproapelui. Cum se face ca e atat de mare prapastia dintre vorbe si fapte? De ce nu pot acesti oameni sa inteleaga ca sunt frati de la Domnul si intru Domnul? E atat de greu? Cred ca asta da masura barbariei in care ne aflam si pe care o numim “civilizatie”.

Nu cred ca Dumnezeu va mai ingadui multa vreme atata dezbinare. Cred ca se apropie sfarsitul unui ciclu, pentru cernerea apelor, si fiecare va raspunde pentru ce a facut. Inca nu vedem pasii lui Dumnezeu in istorie, inca nu-i intelegem mesajele. Cu exceptia, desigur, a celor putini care participa la viata divina.

La urma urmelor, promisa Tara a Fagaduintei nu este neaparat un loc anume, ci este in noi, pamint interior (Adamah), imparatia lui Dumnezeu. “Buricul pamintului” nu e un loc anume: noi suntem “buricul pamantului”.

In loc sa intelegem asta si sa luptam fiecare cu propriile patimi (jihad), sa intelegem ca nu este putere mai mare decit iertarea, sa luam la modul cel mai propriu iubirea aproapelui, aruncam mereu vina pe celalalt pentru tot felul de lucruri trecatoare, mintim, furam, ne razboim, ne sinucidem, ne razbunam…

De ce mai sunt aceste trei religii numite monoteiste? De ce se spune ca ele cred in acelasi Dumnezeu? Cum? Asta e credinta? Sa ne omoram intre noi in numele lui Dumnezeu? Ma tem ca suntem in miezul celui mai mare pacat. Si cat mai poate fi ingaduita aceasta mizerie umana?

Cred ca timpul acordat incercarii se termina, ciclul se inchide. Nisipul din clepsidra dreptatii cosmice s-a scurs. Si fiecare va culege ce a semanat. Cele trei religii care ne-au fost daruite sunt una in divinis.

Ele s-au nascut dintr-un singur om. Credeti ca poate fi intamplator faptul ca acum, din nou, un singur om, cel mai puternic de pe planeta, le intruchipeaza pe toate? Este vorba, desigur, despre Barack Hussein Obama, evreu dupa mama, musulman dupa tata si crestin prin optiune. Cred ca este un semn al vremii. Oricum, nimic nu este intamplator…

Occidentul nu mai poate rezolva singur aceasta criza. Este nevoie de lichiditatile Chinei, Arabiei Saudite s.a. Ne indreptam spre o lume noua, multipolara, o lume in care politicile concertate, comune nu mai sunt doar dezirabile, ci vitale. O lume in care America ramine, cum spunea scriitorul german Josef Joffe, “superputerea implicita”.

Pactul actual dintre S.U.A. si China este unul sinucigas pentru ambele state. De aceea, ele ar trebui sa colaboreze pentru schimbare. Chinei i-ar ramane astfel mai multi bani pentru cheltuieli interne, iar S.U.A. ar fi obligate sa-si reduca consumul si deficitele la niveluri rezonabile. Americanii trebuie sa renunte la ideea nesanatoasa ca pot cheltui la nesfarsit, amanand mereu data rambursarii. Aceasta duce la aroganta, lene si nepasare. Dar, pina la urma, orice masa se plateste.

Desi avem de-a face cu cea mai mare criza din istoria recenta, ea nu este unica in istoria capitalismului, care e plina de panici, prabusiri bursiere si recesiuni. Dar este o criza ce a izbucnit in centrul economiei mondiale, in inima capitalismului global. Ea nu anunta sfarsitul capitalismului, dar poate anunta sfirsitul dominatiei globale a S.U.A. si trecerea la o lume postamericana. Daca ultimele razboaie din Irak si Afganistan au delegitimat puterea sa economica, colapsul Wall Street-ului va eroda definitiv “visul american”.

Impovarata de datorii, economia americana va stagna in continuare sau va creste foarte lent. Europa anglo-saxona va cunoaste aceeasi situatie. In schimb, China, India si Brazilia au acum piete suficient de dezvoltate ca sa nu mai depinda de cele occidentale. In 2009, cresterea globala provine integral de pe pietele emergente, care castiga treptat in independenta, in timp ce economia de cazino erodeaza puterea americana. Sistemul american inceteaza sa mai fie un model pentru restul lumii. Si nu doar cel economic, ci si cel politic, militar, cultural etc. Natiunile in ascensiune duc o adevarata batalie a competitivitatii, straduindu-se sa-si aleaga sistemele care li se potrivesc cel mai bine. Si Rusia a renascut si tinde sa-si recupereze sferele de influenta (vezi Kirghizia, Georgia, Uzbekistan s.a.). India isi permite sa sfideze Statele Unite efectuind exercitii navale comune cu Iranul…

Nici situatia FMI si a Bancii Mondiale nu e foarte roza, fiind pina acum dominate de ideile si de banii americani, fiind vehicolele lor de influenta. Acum, China, Rusia, India, Arabia Saudita, Coreea de Sud, Brazilia si chiar Indonezia si Venezuela ofera variante alternativa de creditare mult mai credibile. Ne amintim cum, in timpul crizei asiatice din 1996-1997, Occidentul facea pe profesorul sever cerind tarilor afectate sa-si falimenteze bancile mai slabe, sa ridice dobanzile si sa reduca cheltuielile. Acum, fata cu propria criza, tarile occidentale procedeaza exact pe dos. Cine sa le mai creada? Credeti ca intamplator e atat de dispus FMI sa ofere credite si sa impuna conditii Romaniei? Cred ca am putea medita daca nu era mai bine sa luam credite de la China, bunaoara, si sa absorbim mai bine fondurile europene, in locul aranjamentului cu FMI.

Occidentul nu mai poate rezolva singur aceasta criza. Este nevoie de lichiditatile Chinei, Arabiei Saudite s.a. Ne indreptam spre o lume noua, multipolara, o lume in care politicile concertate, comune nu mai sunt doar dezirabile, ci vitale. O lume in care America ramine, cum spunea scriitorul german Josef Joffe, “superputerea implicita”.

Or, in conditiile globalizarii, fenomene ca terorismul, criza financiara, bolile
infectioase, energia, clima, migratia sau securitatea nu pot fi abordate decit prin institutii si actiuni coordonate la nivel global. Dar lumea e mai curand haotica si litigioasa, desi un razboi intre marile puteri nu mai este de conceput. Din punct de vedere al numarului victimelor, traim cea mai linistita perioada din istorie. Sa speram ca “ascensiunea restului” nu va fi destabilizatoare. “Desi o lume mai competitiva inseamna mai multi antagonisti si demagogi, inseamna si mai multi negociatori si lideri regionali care au interesul de a mentine pacea. Daca acest impuls poate fi coordonat si incurajat, lumea va deveni un loc mai bun” (p.22).

Problema e ca haosul si instabilitatea sa nu le ridice chiar Statele Unite, determinand alte puteri sa se dezica de ele. De aceea, administrarea puterii politice si militare a Washingtonului reprezinta cel mai important determinant al stabilitatii globale. Daca marile puteri nu vor reusi sa colaboreze, lumea va trece in continuare prin mai multe crize. In schimb, daca ele vor colabora, daca se vor crea reguli pentru actuala globalizare, se vor crea oportunitati de dezvoltare uriase, ridicind nivelul de trai si standardele de sanatate pentru cei mai saraci, ajutindu-i sa-si manifeste potentialul.

Daca iese unita din actuala criza, economia mondiala poate oferi promisiunea unei vieti decente pentru intreaga lume. Comunicatiile ne ajuta sa ne cunoastem mai bine si sa invatam unii de la altii. Colaborarea politica ar putea pune capat rivalitatilor violente dintre marile puteri. Trebuie create noi forme de guvernanta si de cooperare multilaterala. Trebuie creat un nou sistem al relatiilor internationale, care sa permita o cooperare eficienta pe toate planurile. Aceasta constituie marea provocare a secolului al XXI-lea: vom reusi sa cream o noua arhitectura internationala capabila sa asigure pacea, dezvoltarea si libertatea pentru toti, sau ne vom lupta intre noi in continuare?

“Economia mondiala semana cu o masina de curse - scumpa, cu o acoperire incredibila si capabila sa functioneze la o viteza care iti taie respiratia. In ultimul deceniu toata lumea a mers cu ea si a simtit adrenalina si extazul. Era o singura problema: s-a dovedit ca de fapt nimeni nu stia sa conduca o astfel de masina”. (Fareed Zakaria)

Traim vremuri istorice, despre care se va scrie zeci de ani de-acum incolo, caci o criza ca asta se intalneste, probabil, o data la un secol. Anul 2008 a inregistrat o scadere a valorii nete reale in economia globala de 40 trilioane de dolari, precum si cel mai mare faliment din istorie, cel al bancii Lehman Brothers, nationalizari masive si programe de bailout de alte trilioane de dolari, tari intregi in faliment si armate de zeci de milioane de someri.

Cum s-a ajuns aici? Ne explica Fareed Zakaria in cea mai recenta carte a sa, Lumea postamericana, tradusa si publicata la noi la un an dupa Viitorul libertatii, de catre aceeasi excelenta editura Polirom, Iasi, 2009.

Principala cauza o constituie “exuberanta irationala” (Alan Greenspan) a pietelor, in conditiile disparitiei reglementarilor specifice si comportamentului speculativ, lacom si hraparet al “baronilor escroci” (Alan Greenspan) ai marii finante.

In ultimii 20 de ani, economia mondiala a mers atat de bine, incat multi au inceput sa creada ca totul este posibil. In ultimii zece ani (1998-2008), economia mondiala s-a dublat, crescand de la 31 la 62 de trilioane de dolari, in conditiile unei inflatii reduse. In 2006 si 2007, 124 de tari au inregistrat rate de crestere economica de peste 4% pe an.

Aceasta crestere fara precedent s-a datorat unui cumul de factori politici, economici si tehnologici. Din punct de vedere politic, sfarsitul razboiului rece a adus o perioada de relativa stabilitate, cu mai putine razboaie si violente politice, stabilitate propice dezvoltarii.

Din punct de vedere economic, capitalismul pietei libere a ramas singurul model viabil, extinzandu-se aproape pretutindeni.

Barierele comerciale au cazut, schimburile s-au intensificat, ca si investitiile, s-au creat locuri de munca numeroase, datoriile statelor au scazut, iar accesul la bunastare a devenit mai oportun ca oricand.

Bancile centrale au devenit actori principali in pilotarea economiilor, obtinand succese remarcabile in combaterea inflatiei, actionand anticiclic, astfel incat fluctuatiile ciclice clasice au devenit mai temperate si impulsionand cresterea printr-o creditare atragatoare si produse financiare tot mai complexe.

In 2007, doar 23 de state mai aveau rate ale inflatiei cu doua cifre, iar o singura tara, Zimbabwe, suferea de hiperinflatie. Din punct de vedere tehnologic, revolutia informatica a sustinut globalizarea si cresterea economica. Costurile comunicatiilor au scazut foarte mult, a crescut extrem viteza de tranzactionare, iar informatia a devenit un factor principal de productie.

Toate acestea au insemnat, insa, si mai multa incertitudine, mai multa volatilitate, mai multe riscuri. S-a mers prea departe cu economia virtuala si falsurile contabile, cu speculatia financiara, cu creditarea, cu supraconsumul si investitiile cu grad ridicat de risc. Vremurile bune pareau a fi fara sfirsit.

“Economia mondiala semana cu o masina de curse - scumpa, cu o acoperire incredibila si capabila sa functioneze la o viteza care iti taie respiratia. In ultimul deceniu toata lumea a mers cu ea si a simtit adrenalina si extazul. Era o singura problema: s-a dovedit ca de fapt nimeni nu stia sa conduca o astfel de masina” (p.13).

Pe Wall Street s-a produs un fel de selectie naturala inversa. ADN-ul institutiilor financiare s-a metamorfozat intr-un mod periculos, acestea asumindu-si tot mai multe riscuri. Astfel au pierdut controlul asupra capitalului.

Miezul problemei l-a constituit cresterea continua a datoriilor, in special in S.U.A. Datoriile menajelor au crescut aici de la 680 miliarde de dolari in 1974 la 14 trilioane dolari in 2008, dublindu-se in ultimii sapte ani.

In medie, o familie are o datorie de 120.000 de dolari. La acestea se adauga datoriile administratiilor locale si statale, datoriile firmelor, plus imensul deficit federal, care a crescut de la 3 trilioane in 1990 la 11 trilioane dolari in 2008. America a devenit o tara de datornici.

Dar Statele Unite nu ar fi putut sa se indatoreze atit de mult daca nu gasea creditori, in primul rand China si Japonia. Economisirea in exces din Asia si consumul in exces american merg mina in mina (Niall Ferguson lansand denumirea de Chimerica cu acest sens). Pe total, sistemul parea echilibrat, dar cele doua aspecte nu sint normale (Dani Rodrik). China detine 10% din obligatiunile de stat americane si are economii de 2,4 trilioane de dolari.

Astfel, beneficiind de o finantare de 40 de miliarde dolari pe an din partea Chinei, americanii au continuat sa angajeze credite cu dobanzi mici (bani ieftini), in special pentru locuinte, incurajand “o orgie de inovatii financiare, imprumuturi si cheltuieli” (Martin Wolf).

Pe termen lung, in ciuda masurilor anti-criza adoptate, situatia nu pare sa se schimbe foarte mult. Administratia Obama continua sa sustina cheltuieli mari, in special pe tehnologie si de ordin militar, dar si in domeniul social (sanatate), iar banii ii ofera tot China, care astfel isi mentine principala piata pentru exporturile sale - principalul vehicol al cresterii sale economice. Dar, treptat, China a inceput sa se reorienteze spre piata interna, sa stimuleze propriul consum si investitiile indigene, ceea ce poate duce la sciziune. Iar daca aceasta se produce, putem spune adio globalizarii; lumea va redeveni bipolara.

Are loc o uniformizare in prostie, de jos in sus, care se impopotoneaza cu masca democratiei, smulgandu-l pe om lui insusi. Televizorul si telespectatorii nu fac decat sa-si transmita reciproc, fara cap si fara coada, “imaginea linistitoare a propriei mediocritati”.

Acum circa patruzeci de ani, Emil Cioran afirma, in stilu-i caracteristic, ca civilizatia actuala se afla in descompunere si ca omenirea va fi “salvata” din nou de… barbari. Parca preluind ideea, filosoful francez contemporan Michel Henry merge mai departe, in lucrarea Barbaria, aparuta la noi la Editura Institutul European, Iasi, 2008, in traducerea Irinei Scurtu, sustinand nu doar ca intram in “era barbariei”, dar ca ce urmeaza “nu s-a mai vazut vreodata”.

In sensul ca au mai disparut civilizatii, dar de fiecare data urma o alta, descriind chiar o anumita ciclicitate. Pe ruinele vechilor sanctuare se inaltau altele, mai marete sau mai rafinate, iar viata isi urma cursul.

De data aceasta, insa, s-ar petrece cu totul altceva: aroganta stiinta bulverseaza fata pamantului, aneantizeaza omul insusi. Cunoasterea adusa de ea, presupusa ca fiind un lucru bun, merge insa mana in mina cu prabusirea tuturor celorlalte valori, prabusire care ne ameninta insasi existenta. “Deoarece viata insasi este afectata, toate valorile sale se clatina, nu doar estetica, ci si etica, sacrul - si odata cu ele posibilitatea de a trai fiecare zi” (p.6).

Criza culturii, despre care s-a vorbit atat, apare ca o consecinta a multiplicarii formelor cunoasterii care apartin stiintei si care aduc de fapt foarte multa incertitudine si foarte multa confuzie in toate sferele vietii sensibile, afective, spirituale, intelectuale sau cognitive. Valorile artei, eticii sau religiei sint nimicite pur si simplu. Deci, de fapt, sustine Henry, nu e vorba despre o criza a culturii, ci despre chiar distrugerea culturii.

Ruptura cu traditia este completa. Stiinta a produs hiperdezvoltarea unei hipercunoasteri inumane, ce are ca efect prabusirea intr-o iluzie. In civilizatiile anterioare, toti vectorii civilizationali urcau si coborau impreuna, fiind inseparabili, cunoasterea producea binele, binele producea frumosul, iar sacrul le umplea pe toate cu lumina. Acum, toate acestea s-au rupt, s-au separat, explozia stiintifica - “noua barbarie” le-a distrus, amenintind sa distruga si omul insusi, coplesit de ce i se intimpla. Fundamentul cultural, axiologic al umanitatii este inlaturat de catre slugile oarbe ale universului tehnicii, ale mass-mediei si ale politicii.

Existenta tehnicista si mediatica a invadat si universitatile, izgonind cultura adevarata, care se refugiaza in “clandestinitatea unui underground”, care insa ii schimba atat natura cit si menirea, odata cu cele ale societatii din care tocmai a fost exclusa.

Avem de-a face, deci, cu un soi de barbarie inca necunoscut, care instaleaza o societate lipsita de orice cultura, de care pare sa nu aiba nevoie in mod intolerabil, dar care subzista, hranindu-se cu tot felul de artefacte subculturale, de o banalitate sfidatoare si o imoralitate aroganta. Este vorba despre o iruptie a Raului, a unei vointe smintite, dar pe deplin inteligibile, a autodistrugerii.

Cultivand prestigiul rigorii si al obiectivitatii, epoca moderna a scos din joc subiectivitatea si sfarseste acum prin devastarea planetei, a naturii, cu mijloace perverse aservite tehnicii si unor interese pur mercantile. Asta in timp ce noile “stiinte umane” contribuie si ele, luate de val, la distrugerea propriului obiect de cercetare - a omului si a umanitatii sale.

Viata a fost indepartata dintre domeniile cunoasterii, subzistand sub forma nevoilor brute, materialiste si barbare. Cunoasterea nu se mai transmite prin intermediul formelor nobile ale culturii, ci se manifesta spontan, prin intermediul unor fenomene de “intropatie si imitare”.

Politicul vorbeste doar despre politic, mass-media despre mass-media, cartile sint scrise de cantareti, actrite, fotbalisti, oameni politici, aventurieri de tot felul, ce se remarca prin spiritul gregar pe care il cultiva cu insolenta. Ei sint noii clerici, ginditorii epocii noastre, mereu in actualitate, mereu prezentind ce e mai nou, mai “senzational” si mai gaunos, chiar daca neinsemnat si vulgar.

Gandirea este redusa la cateva clisee, limbajul devine tot mai onomatopeic, adresat unei mase amorfe care oricum nu stie nimic si nu are nimic de spus. Aceasta e o societate nu a asistatilor social, ci a “asistatilor mintal”.

Odata cu omnidezvoltarea acestei existente mediatice si a valorilor sale congelate, cultura adevarata, oricit a incercat sa i se opuna, este eliminata printr-o cenzura nemiloasa si inlocuita cu publicitate si filme de prost gust. Are loc astfel o uniformizare in prostie, de jos in sus, care se impopotoneaza cu masca democratiei, smulgandu-l pe om lui insusi. Televizorul si telespectatorii nu fac decat sa-si transmita reciproc, fara cap si fara coada, “imaginea linistitoare a propriei mediocritati”.

Cred ca Michel Henry are dreptate si trage (tarziu?) un binevenit semnal de alarma. E timpul sa ne punem intrebarile grave ale existentei: Mai putem fi salvati? Si cine ar mai putea-o face?

Realitatea crizei cere un alt mod de intelegere a functionarii unei economii. Volatilitatea pietelor si miscarile eretice ale capitalurilor atesta nu doar ca lucrurile au scapat oricarui control, dar anvergura si sensurile unor astfel de fenomene nici macar nu sunt cunoscute.

Liviu Voinea pune in centrul viziunii sale anticriza crearea de locuri de munca. Toate politicile structurale si conjuncturale ar trebui, deci, subsumate acestui obiectiv, cresterea trebuie socializata, ca si procesul investitional.

Este o abordare keynesiana, respectabila, dar discutabila, in conditiile in care astfel de politici pot ameninta din nou inflatia, dar si capitalizarea si retehnologizarea economiei romanesti. Apoi, nu vad cine ar putea atinge acest obiectiv.

Statul are resurse extrem de limitate, firmele private nu pot fi obligate sa angajeze, pot fi cel mult stimulate, dar ele fac oricum o analiza comparativa a randamentelor factorilor de productie, iar in fondurile europene dl. Voinea nu are incredere. In plus, trebuie tinut cont de faptul ca doctrina keynesista sufera deformari serioase in conditiile unei economii mici si deschise, mai ales cand pietele se comprima iar constringerea lichiditatilor devine teribila.

Pe buna dreptate, autorul considera ca asistam la un esec al fundamentalismului de piata si al “economiei iluziei”, la sfarsitul unei paradigme. Realitatea crizei cere un alt mod  de intelegere a functionarii unei economii. Volatilitatea pietelor si miscarile eretice ale capitalurilor atesta nu doar ca lucrurile au scapat oricarui control, dar anvergura si sensurile unor astfel de fenomene nici macar nu sunt cunoscute. Singura sansa ar fi ca, intr-adevar si in ciuda tuturor antipatiilor, neoclasicii sa aiba dreptate: pietele sa se autoechilibreze, dispunand de intreaga informatie la care nimeni nu are acces. Numai “mana invizibila” ne mai poate salva. Restul sunt paleative. Aici Alan Greenspan avea dreptate cand afirma ca nu poate exista un model perfect de prevenire a tuturor riscurilor, pentru ca realitatea economica e mult prea complexa, afirmindu-si in continuare credinta in “autoreglementarea financiara ca principal mecanism de echilibrare in lumea finantelor”.

Cum sa reglementezi pietele financiare daca nici macar nu cunosti cata masa monetara se deplaseaza in sistem? Prin multele inovatii financiare, moneda si-a pierdut contururile, trece continuu dintr-o forma in alta, astfel incat nu mai poate fi controlata, ceea ce duce si la obsolescenta monetarismului si a politicilor inspirate de el. Astfel, incertitudinea e la ea acasa, iar politicile clasice pot gresi flagrant. Pietele financiare au devenit opace, total netransparente. Ce se stie despre paradisele fiscale, de pilda?

Se pare ca am avut de ales intre inovatia financiara si stabilitatea sistemului. Alegand-o pe prima, am dobindit multe avantaje, dar ne-am asumat tot pe-atitea riscuri. Intre timp, pietele s-au globalizat. Exista, deci, un mecanism de autoreglare care sa functioneze la nivel global? Cred ca da. Doar ca se deplaseaza lichiditatile si inclusiv centrele de putere.

Dezechilibrele partiale se resorb intr-un echilibru relativ global. Cel mai bun exemplu in acest sens este relatia S.U.A. - China, in care ce economiseste una dintre parti consuma cealalta, ce exporta una importa alta s.a.m.d. Problema e ca aceasta relatie este univoca si nu va mai putea asigura mult timp echilibrul global, deci, treptat, forma acestuia se va schimba.

Dar marile dezechilibre intre zone ale planetei financiare trebuie si ele evitate, asa cum, pe plan intern, trebuie evitate politicile macroeconomice prociclice. Intregul edificiu financiar-monetar international trebuie reevaluat si reconsiderat.

Dl. Daianu tot cere reglementari care sa “civilizeze sistemul”, distingind intre piete libere, piete fara reglementari si piete reglementate, acestea din urma dragi lui. Dar, inca o data, cine poate produce reglementari eficiente si echilibrante la nivel global fara sa cunoasca realitatile de pe aceste piete efervescente, volatile, in conditiile in care capitalul a scapat oricarui control? Nu riscam sa cream astfel mai multe probleme decat rezolvam? E ca si cum am decide sa rarim o padure, taind un tot al doilea copac. cand vom termina, vom spune ca am facut ordine, dar s-ar putea sa ne ia vintul pe sus, sau sa urmeze o alunecare devastatoare de teren… Am creat, practic, un nou Frankenstein.

Este adevarat faptul ca nu economia reala trebuie sa fie in slujba celei monetare, ci invers. Aici s-a produs, iarasi, o rasturnare a unui raport firesc, s-a mers prea mult in virtual, prin specula, de credeai ca intreaga economie lucreaza in scopul de a produce semne monetare. Nu este deloc normal ca directori de banci falimentare sa fie platiti cu milioane de dolari, iar pagubele si fraudele sa le fie acoperite de simplii contribuabili cinstiti.

Cine dicteaza toate aceste nazdravanii? Este cu totul imoral ce se intampla si impotriva legilor divine. Nu-i vad deloc bine pe respectivii. Economia trebuie remoralizata - de 15 ani pledez pentru asta! - trebuie umanizata. Este nevoie de o masa critica de constiinte care sa gindeasca si sa actioneze astfel si schimbarea  se va produce. De altfel, probabil ca ea a si inceput, de vreme ce n-a inceput inca…

Avem nevoie ca politica noastra externa sa o reorientam partial spre noile puteri emergente detinatoare de lichiditati, in special spre China, alaturi de importul de capital occidental, in special european.

Liviu Voinea a scris o carte despre care Daniel Daianu crede ca merita citita: Sfarsitul economiei iluziei. Criza si anticriza. O abordare heterodoxa, Editura Publica, Colectia de Economie, Bucuresti, 2009. O lucrare binevenita, care prezinta o teorie heterodoxa a crizei, indicand cauze si solutii, criticand miturile economiei romanesti si constatand asa-zisul “sfarsit al economiei iluziei”.

Partea cea mai interesanta a lucrarii se refera la solutiile anticriza pentru Romania, solutii realiste, propuse de un economist cu o solida formatie teoretica, dar, totodata, si foarte bun cunoscator al realitatilor concrete ale economiei romanesti.

Analiza autorului este una elaborata si vizeaza probleme cruciale, cum ar fi cota unica si politicile fiscale, bugetare in general, politicile monetare s.a. Pentru el, “criza noastra” se datoreaza unui mix gresit de politici economice, prociclice, care au stimulat consumul, importurile si creditarea intr-o vreme cand era mai potrivit sa facem economii, sa stimulam productia si exportul. Astfel, criza internationala n-ar fi decat un catalizator si un declansator al celei interne, care era deja pregatita pentru cei care aveau ochi de vazut.

Aceasta se putea intui in evolutia deficitelor bugetare structurale, ca si in cea a deficitelor balantei de plati externe, datorita consumului excesiv al bunurilor de import. De fapt, consumul public si privat a fost, de departe, principalul vehicol al cererii si al cresterii economice, nu tocmai sanatoase, inregistrate in perioada 2001-2008.

In prefata pe care o face cartii, dl. Daianu nu este de acord cu faptul ca politica bugetara gresita ar fi principala cauza a crizei romanesti, argumentand prin ponderea mica a deficitului bugetar in raport cu cel de cont curent si cu ponderea mica a datoriei publice in PIB pana in 2008 si considerand ca liberalizarea completa a contului de capital si supraaprecierea leului ar fi principalele cauze.

Fara indoiala ca a existat un context structural ce a stimulat consumul, creditul: stocul de indatorare al economiei romanesti era relativ scazut in raport cu standardele occedentale si bancile straine s-au grabit sa-l creasca, dar liberalizarea fluxurilor financiare si nerestrictionarea concurentei erau conditii de aderare la Uniunea Europeana, deci nu puteau fi evitate, iar cursul apreciat si relativ stabilizat al monedei nationale a fost folosit ca ancora inflationista, in conditiile in care vrem sa intram in zona euro. Astfel incat ma tem ca nici aceasta masura nu putea fi evitata.

In 2009, datoriile sectorului public au explodat, pe fondul caderii dramatice a incasarilor de venituri bugetare, dupa plecarea masiva a capitalurilor straine si lipsa unor masuri eficiente de stimulare a bazei fiscale. Am iesit brusc din zona creditului abundent, a banilor ieftini si am ramas cu precaritatea capitalului indigen. Aici as acuza mai curind privatizarile strategice ce nu trebuiau facute, gen Petrom, BCR s.a. La aceste probleme interne putem adauga si prabusirea generala a unei anumite paradigme economice dominante in ultimii treizeci de ani si schimbarea viziunii privind functionarea pietelor financiare.

Trebuie regandit modelul nostru de crestere economica. In aceasta privinta, il auzeam recent pe economistul-sef al Bancii Nationale, Valentin Lazea, opinand ca ar trebui sa ne axam pe o crestere bazata pe exporturi. De acord, numai ca pentru asta avem nevoie de o structura productiva eficienta, de produse competitive, de piete tinta si politici specifice. Or, asa ceva nu avem decat in foarte mica masura. Asa ceva trebuie sa construim. De aceea cred ca modelul nostru de crestere viitoare trebuie sa se bazeze pe investitii, publice si private, straine si autohtone. Investitiile au un efect multiplicator in intreaga economie, creeaza locuri de munca si pot crea si potentialul de export de care avem nevoie. Abia dupa aceea vom putea relua si consumul, la cote mai inalte.

Dar pentru a investi avem nevoie de capitaluri, iar, in conditiile in care cel indigen este cu totul precar, miza consta in atragerea de capitaluri straine, pe cat posibil in investitii directe. Pentru aceasta trebuie sa demonstram elemente de atractivitate cel putin egale cu ale altor tari din zona: fiscalitate permisiva, stabilitate politica, sociala si legislativa, predictibilitate, birocratie si coruptie limitate extrem s.a.

Avem nevoie ca politica noastra externa sa o reorientam partial spre noile puteri emergente detinatoare de lichiditati, in special spre China, alaturi de importul de capital occidental, in special european. Fara indoiala, toate acestea cer timp, rabdare, o strategie inteligenta si politici coerente si credibile. Avem nevoie de inversarea raportului consum-economisire in favoarea economisirii si de cresterea alocatiilor pentru investitii din profituri in defavoarea dividendelor. Pentru aceasta, masura de scutire de impozitul pe profitul reinvestit, desi tarzie, este salutara. Nu in ultimul rind, avem nevoie de sume consistente alocate educatiei si cercetarii-inovarii.

Se poate castiga mai mult prin sanctiuni si incurajarea opozitiei din Iran pentru o rasturnare din interior a regimului fundamentalist, decat prin bombardament si conflict militar.

In Iranul fundamentalist, luptele dintre putere si opozitie continua. A fost omorit nepotul liderului opozitiei, Mir Hossein Moussavi, si i s-a furat cadavrul. Mai multi opozanti au fost arestati. Pe acest fond, negocierile cu puterile occidentale pe tema inarmarii nucleare a Teheranului sunt blocate, dupa ce alegerea lui Barak Obama oferise, acum un an, motive de speranta.

Intre timp, Iranul si-a procurat uraniu imbogatit din Rusia si a construit un nou reactor la Qom, ca raspuns la amenintarile israeliene ca-l vor bombarda pe cel de la Natanz. Pe 6 iulie 2009, vicepresedintele american Joseph Biden declara postului de televiziune ABC ca “Israelul poate decide el insusi - este o tara suverana - ceea ce este in propriul interes si ceea ce trebuie sa faca referitor la Iran”. Si totusi, Israelul nu ataca, poate si pentru ca, in negocierile G6 plus 1, Iranul a propus sa depoziteze 80% din rezervele sale de uraniu imbogatit in Rusia sau in Franta, castigand astfel timp.

Oricum, in circa un an, el isi poate reconstitui rezervele si atunci problema reapare in 2010. Intre timp, Occidentul pare sa prefere sa sprijine eforturile opozitiei din interior si sa joace cartea sanctiunilor economice.

Presedintele parlamentului, Ali Larijani, pare sa fi devenit un nou om forte la Teheran, apartinand de aripa dura a conservatorilor si opus negocierilor. Ca si fostul presedinte Hasemi Rafsanjani, adversar al presedintelui Ahmadinedjad. Dar nu numai puterea se opune propunerilor occidentale si celor ale Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, ci si opozitia. Din acest punct de vedere, exista un consens, iar interesul national e bine slujit. M. Moussavi a denuntat public planul lui El Baradei.

Scopul Iranului este sa forteze Statele Unite sa negocieze serios toate problemele de interes comun, inclusiv sudul Irakului, Isralelul, Libanul si miscarea Hezbolah, Afganistanul s.a.

Recent, presedintele Obama, fata cu complicarea si intarzierea negocierilor, a declarat ca “nu avem mult timp” in continuare, aproband un nou ciclu de sanctiuni economice. Refuzand negocierile globale propuse de Iran, America deschide calea sumbra a unei posibile confruntari. Oricum, la aceasta contribuie din plin si pozitia cel putin ambigua a Moscovei si Beijingului, care au cu totul alte interese.

Pe de alta parte, America e pe cale sa deschida un nou front antiterorist in Yemen, dupa suplimentarea trupelor din Afganistan, ceea ce complica mult lucrurile, datorita costurilor pe care o America profund indatorata si aflata intr-o criza adanca nu le mai poate sustine. Ceea ce nu inseamna ca Israelul nu ar fi dispus oricand sa atace cu aviatia reactoarele iraniene. Dar asta ar insemna razboi in toata regula si in toata regiunea.

Ceea ce cred ca este cu adevarat demn de retinut din ultimele evenimente de la Teheran este ca politia a refuzat sa traga in demonstranti, ceea ce putea fi inceputul unei revolutii. Oricum, cred ca se poate castiga mai mult prin sanctiuni si incurajarea opozitiei pentru o rasturnare din interior a regimului fundamentalist, decat prin bombardament si conflict militar. Iran dispune de o foarte buna asezare geostrategica, cu munti inalti la nord, cu Golful Persic la sud, cu comunitati de siiti aproape de frontierele sale, inafara, o tara greu de cucerit.

In plus, avem de-a face cu al treilea detinator mondial de petrol, tara membra a Acordului de la Shanghai si a Ligii Arabe, avind relatii privilegiate cu Rusia, cu China, cu India si cu Germania. Lucrurile sunt complicate, iar Occidentul nu mai are resurse. Sa fie el tentat sa iasa din criza prin declansarea unui nou razboi si trecerea economiei in regim corespunzator? Oricum, pentru cei care gindesc astfel, Iranul pare sa fie inamicul ideal, pentru a rezolva mai multe probleme in regiune si in relatia cu alte mari puteri.

Desigur, aceasta este o logica de tip militar, dar ceva trebuie facut, pentru ca putina lume poate accepta inarmarea nucleara a unei tari conduse de un regim fundamentalist. Asta ar duce la o noua escalada a inarmarilor nucleare, ceea ce ar multiplica pericolele la adresa pacii si chiar a vietii pe pamant. Esecul desantului american din 1979 trebuie sa dea de gindit. Esecul de la capatul razboiului cu Irakul (1980-1988) trebuie sa dea si mai mult de gandit. Faptul ca organizatia Hezbolah, inarmata si finantata de catre Iran, a facut fata Israelului in conflictul din vara lui 2007, iarasi trebuie sa dea de gandit. Apoi, ce se va intimpla cu armata lui Mahdi din sudul Irakului, unde siitii sunt net majoritari, dupa retragerea americana din Irak? Ce se va intimpla cu siitii din Arabia Saudita care locuiesc compact in zona cea mai bogata in petrol a tarii? Si intrebarile pot continua.

In persana, Obama se traduce prin “cel asteptat”, in sensul bun al cuvantului. Sa vedem cat bine va aduce Iranului presedintele american. Si cum…

Spectrul politic romanesc este lipsit de un autentic partid de dreapta, de unde si saracia de idei si solutii oferite sau lipsa de noblete a principiilor.

Eu cred ca, in cea mai mare parte, cresterea din ultimii ani a PD-ului si apoi PDL-ului se datoreaza lui Traian Basescu, chiar daca sunt de remarcat si organizarea interna, unitatea, pragmatismul, ca si sprijinul sau chiar integrarea, in ultima vreme, a unor intelectuali de valoare. Dar PDL-ul are o mare problema de identitate doctrinar-ideologica. Desi s-a reorientat spre dreapta si s-a afiliat grupului democrat-crestin european, de facto, nu avem de-a face cu un partid de dreapta, nici popular, nici democrat-crestin, nici conservator, ci cu puternice remanente de stinga, social-democrate. Aceasta lipseste spectrul politic romanesc de un autentic partid de dreapta, de unde si saracia de idei si solutii oferite sau lipsa de noblete a principiilor.

PDL este un partid de cadre, vocile individuale nu au mare audienta, exceptand-o, desigur, pe cea a lui Basescu. Faptul ca el a ales sa guverneze aproape singur intr-o perioada atat de grea il va eroda puternic in urmatorii ani, riscand sa revina la procentele dinainte de 2004, cand si-a inceput ascensiunea prin victoria de la prezidentiale.

Dupa parerea mea, renumirea lui Emil Boc drept prim-ministru a fost o mare greseala, acesta demonstrandu-ne clar pe parcursul primului mandat ca sta sub o palarie prea mare, ca si-a depasit limitele de competenta. Este un om lipsit de viziune la acest nivel si - important intr-o vreme de criza - lipsit de cunostinte economice, obedient si demagog, altminteri onest si bine intentionat.

Nu s-a facut aproape nimic pentru stimularea economiei reale, solutiile anticriza rezumindu-se practic la imprumuturi, amputari de cheltuieli si majorari de impozite, adica exact pe dos fata de ce recomanda teoria economica si practica majoritatea guvernelor intr-o situatie de depresiune economica severa. Politica guvernului Boc nu a facut decat sa adinceasca criza si sa intirzie sau sa evite adevaratele masuri de reforma pe care le impunea realitatea.

De altfel, si guvernul, si partidul au stralucat si se remarca in continuare prin absenta unor economisti nu neaparat prestigiosi, dar macar buni. Exceptiile s-ar putea numi Ionut Popescu si Sebastian Vladescu, ambii independenti insa si, oricum, insuficienti. In ce-l priveste pe Theodor Stolojan, acesta s-a remarcat mai mult prin tacere si prin retractilitate.

Este nevoie de oameni cu o mare credibilitate, pentru ca lumea este foarte nemultumita si sezonul miscarilor sociale abia incepe. Chiar Basescu a cunoscut o severa pierdere de popularitate si numai gafele incredibile ale lui Geoana l-au mentinut, atat pe el cat si partidul sau, la putere. Acum vor urma alegeri interne in ambele mari partide de extractie FSN-ista. Daca PSD-ul va avea inspiratia sa nu se intoarca sub autoritatea corupta si ironic-zeflemitoare a lui Adrian Nastase si sa aleaga drept presedinte un om curat si foarte bun profesionist, cum este fostul ministru de externe Cristian Diaconescu, daca se va feri de convulsii si rupturi, ar putea capitaliza foarte mult in urmatorii doi ani si mai bine si, impreuna cu PNL-ul, ar putea oferi o alternativa extrem de serioasa la alegerile viitoare.

Pentru ca ne-am referit si la PNL, sa mai spunem doua vorbe: acesta, spre deosebire de celelalte doua, nu este un partid de masa, ci unul mai elitist, plin de individualisti si de veleitari. De aceea, el are un plafon “natural” de maximum 20%, pe care cu greu l-ar putea depasi. S-a conturat insa ca un partid pivot care poate oricind inclina balanta spre unul sau altul dintre cei doi mari.

In ce-l priveste, PDL-ul va trebui sa schimbe garda din conducere, care se va uza foarte mult, si sa dea mai multe sanse intelectualilor, specialistilor si tinerilor de buna conditie, chiar daca are putini reprezentanti notorii ai acestor categorii, iar cazuri gen Elena Udrea, Eba sau Honorius Prigoana nu aduc decat deservicii, ilustrind foarte bine relatiile de putere din interiorul nucleului central al partidului.

Cred ca Basescu a intuit nevoia de schimbare si cred ca, partial, o va impune. Dar nu cred ca o astfel de schimbare va putea salva partidul in 2012; ea poate da roade mai bune pe termen mediu si lung, daca va fi continuata cu consecventa si profesionalism si daca va fi asumata optiunea doctrinara, adica vor fi promovati oameni care cred cu adevarat in valorile dreptei crestin-democrate si nu doar se prefac. In general, cred ca banii ar trebui sa conteze mai putin in politica romaneasca si mai mult valorile umane.

Cu asta ajungem si la filiala judetului nostru, unde alegerile bat la usa. Filiala sta destul de bine in municipiu, desi nu a reusit sa castige nici un post important (primar, presedinte), iar cei numiti nu rup deloc gura tirgului. In schimb, sta prost si foarte prost in rura, unde, cu putine exceptii, a pierdut tot ce se putea pierde in fata PSD-ului.

In mod normal, dupa sapte tururi de scrutin pierdute de filiala, presedintele Dan Carlan ar fi trebuit de mult inlocuit, credibilitatea sa devenind foarte scazuta, dupa o perioada buna de circa trei ani, de revigorare a filialei. S-a muncat mult, insa nu intotdeauna in interes public, dar eu cred ca si aici, in cresterea de dupa 2004, “efectul Basescu” a fost determinant. Solutii de inlocuire exista, daca cei care au decizia vor sa le vada.

“Efectul Basescu”, despre care vorbeam, cu sau fara parapsiholog, va conta tot mai putin in anii care vin, iar partidul va trebui sa-si reduca pe masura dependenta fata de sef, fara a avea insa de suferit in planul rezultatelor electorale. Pentru aceasta este nevoie de noi lideri de mare valoare si ei nu se prea vad inca. La umbra liderului maxim au crescut mai mult boci si berceni si mai putin personalitati carismatice, capabile sa preia conducerea si sa o exercate cu succes, si asta in primul rand in interesul oamenilor si nu al propriilor cadre.

Daca nu se face nimic, exista riscul ca Iasul sa fie descalificat la statutul de “pol de dezvoltare” si deci sa se piarda cel putin 92 milioane de euro, ceea ce ar fi un esec fatal.

Conceptul de “pol de crestere economica” s-a impus in anii 1950, in cadrul doctrinei structuraliste a dezvoltarii regionale. Asa cum il prezinta Francois Perroux, in L’Economie du XX-eme siecle, polul de crestere economica reprezinta un ansamblu de intreprinderi capabil sa genereze cresterea economica a unei ramuri si/sau dezvoltarea economica a unei regiuni.

Potrivit autorului mentionat, exista industrii (firme) motrice si industrii (firme) pasive, care le urmeaza pe primele, dupa cum exista aglomerari geografice active in planul cresterii economice si zone dependente, cu industrii in declin sau aflate intr-o faza incipienta de dezvoltare.

Intr-un pol de crestere, activitatea economica se concentreaza si se intensifica, creind efecte de antrenare pozitive in proximitatea economico-sociala. Exista asa-numitele “efecte de aglomerare”, precum si o suma de complementaritati care atrag firmele active intr-un asemenea pol de crestere.

Imediat isi fac simtita prezenta banci, firme de asigurari si administratii interesate. Acesti poli se caracterizeaza printr-un spirit antreprenorial deosebit si un mediu de afaceri foarte profitabil.

In economiile dezvoltate, ei comunica, creind veritabile retele de dezvoltare. De obicei, o regiune se dezvolta in jurul unui astfel de pol de crestere datorita propagarii efectelor sale. Astfel, tendintele spontane si dezvoltarile anarhice se ordoneaza treptat pe cateva axe de dezvoltare, in cadrul unui mediu de propagare a efectelor polului de crestere.

O politica sistematica este necesara pentru a selecta acele proiecte de investitii si acei investitori care promoveaza cresterea economica si produc efecte de antrenare pozitive, in amonte si in aval, care transfera tehnologii si, in general, pun in relatie diferitele resurse existente.

Aceste politici de dezvoltare au menirea de a genera si supraveghea un proces cumulativ de crestere si de a atenua asperitatile asimetriilor acestuia, de a promova inovarea si organizarea, de a valorifica potentialul diferit al regiunilor, diferentele ce decurg din factori naturali, istorici, psihologici, politici etc.

Dezvoltarea implica o suma de dezechilibre ce trebuie gestionate inteligent, suportabile social si, pana la urma, valorificate prin propulsarea efectelor de antrenare pe zone cat mai intinse. Astfel, acesti poli economici de crestere atrag, concentreaza resurse, polarizeaza si difuzeaza progresul economic, armonizand conditiile acestuia.

Urmind modelul european, de vreo doi ani s-au stabilit si la noi in tara cativa poli de crestere. In regiunea noastra, el este Iasul, insotit si alti de doi poli de dezvoltare: Suceava si Bacaul.

Potrivit politicilor comunitare, polul nostru de crestere poate beneficia, numai prin Programul Operational, de 114 milioane euro nerambursabili, accesabili pe baza de proiecte specifice, cu o cofinatare de 2%, iar un pol de dezvoltare - de 22 milioane euro, la ambele putandu-se adauga alte fonduri pe alte axe de finantare, obtenabile prin proiecte adecvate.

Primaria a preluat initiativa, a numit o echipa ce a realizat un Plan Integrat al Polului de Crestere, cu asistenta si consultanta unor persoane din alte zari, si l-a depus la Bucuresti. Dar o astfel de structura complexa are nevoie de un management adecvat, care sa coreleze toti actorii si sa integreze toate initiativele, publice si/sau private capabile sa contribuie la dezvoltarea regionala.

Or, aceasta este o activitate de coordonare si implementare foarte laborioasa si responsabila. Oare nu are Iasul nici un specialist in dezvoltare regionala?

Mai mult, in documentatia depusa, Primaria a inclus doar proiecte urbane de infrastructura, nu si proiecte metropolitane, judetene sau cu un caracter mai larg, regional, ceea ce contrazice chiar definitia unui pol de crestere.

Riscul este de a nu se putea cheltui banii alocati, mai ales in conditii de eficienta economico-sociala si cu externalitati pozitive. S-ar putea include si alte proiecte ale Consiliului Judetean si ale Asociatiei Zonei Mitropolitane, dar in acest caz trebuie refacuta documentatia, care necesita foarte multe avize, si fara sa existe garantia ca ea va fi reacceptata.

Problema e ca nimeni nu pare sa-si asume responsabilitatea de a reface ceea ce s-a facut insuficient pana acum, desi ea ar trebui sa revina Asociatiei Zonei Metropolitane, condusa de actualul primar al Iasului, si echipei sale.

Daca nu se face nimic, exista riscul ca Iasul sa fie descalificat la statutul de “pol de dezvoltare” si deci sa se piarda cel putin 92 milioane de euro, ceea ce ar fi un esec fatal.

Adaugati la aceasta situatia de la CET, cea de la RATP, executia extrem de precara a bugetului local, lipsa de investitii straine, lipsa de proiecte externe, creditele luate cu duiumul, utilizate pe obiective neaducatoare de venituri si pe care le vom plati din impozite si taxe majorate, blocarea centrului orasului prin asa-zisul proiect “Palas” si avem deja imaginea unui management local dezastruos. Nu-l fericesc deloc pe viitorul primar, oricine ar fi el…

Trebuie sa invatam sa traim intr-o lume financiara mai mica, dar mai modesta si, speram, mai inteligenta.

Asa cum par sa evolueze lucrurile, criza economica globala va mai dura inca 3-4 ani. Ea nu a atins inca fundul prapastiei si nici nu se vad politici eficace de iesire din impas. Este o criza a caracterului global al economiei.

Economia s-a globalizat, marele capital face legea (exista in sistem active financiare de 15 ori mai mari decat PIB-ul mondial) si nu s-a procedat inca la o reforma veritabila a institutiilor internationale sau la infiintarea unora noi si la schimbarea regulilor economiei de cazino prin impunerea de reglementari mai severe.

Este, in egala masura, o criza a economiei virtuale, care a mizat in exces pe bani fictivi si acumulari de deficate (in S.U.A., datorile cumulate ale menajelor, companiilor si statului sunt de trei ori mai mari decat PIB-ul national si de doua ori mai mari fata de 1929), pe credite cu ipoteci indoielnice si comportament speculativ.

Este mai mult decat o faza a unui ciclu Kondratiev, este o criza structurala, ce risca sa devina o criza de sistem.

Cum va arata lumea de dupa criza? Vor fi schimbari importante, pe care, pana de curand, lumea nici nu si le-a imaginat:

1) Fundamentalismul de piata diminueaza si sistemul dominant va fi capitalismul de stat, bazat in continuare pe o economie mixta, dar in care ponderea sectorului public si functiile de reglementare ale statului vor creste foarte mult.

Vor exista inclusiv nationalizari, dar guvernele vor deveni mai profesioniste, recrutand birocrati mai bine pregatiti. De altminteri, job-urile din sectorul public vor fi mai atractive, datorita stabilitatii.

Vor creste birocratia si coruptia specifice, palmele politicienilor devenind mai lipicioase, mai ales ca oamenii de afaceri vor prefera sa lucreze cu statul.

Invatamantul de stat va beneficia, de asemenea, de unele privilegii, mai ales in tarile in care guvernele vor intelege sa acorde un rol mai important educatiei si cercetarii.

De altfel, educatia va fi o prioritate si va deveni tot mai personalizata, va deveni continua, ceea ca va insemna un salt calitativ, chiar daca va incepe in afara scolilor de masa, prin initiative private.

Tehnologia pentru acest lucru exista, iar procesul a inceput deja in tari ca Suedia sau Singapore. Computerele sunt flexibile si rabdatoare, numai sa tinem pasul cu ele. Alternativa la capitalismul de stat va fi socialismul de piata.

Desi, initial, la debutul crizei, fiecare tara s-a repliat acasa si a incercat sa se salveze prin politici nationale, inevitabil diferite, cred ca in continuare caracterul global al crizei va fi mai bine constientizat si vor exista mai multe incercari de armonizare a politicilor economice, macar la nivelul G-20 si al blocurilor regionale, a caror importanta va creste semnificativ si intre care se va duce concurenta viitorului. Dar competitia va fi generica: nu ne mai cunoastem bine adversarii, nu mai concuram cu produse sau servicii, ci concuram pentru banii bancilor, ai investitorilor, ai clientilor. S.U.A. vor ramine cea mai mare putere economica a lumii. De ce? Datorita inovatiei in regim de viteza, in primul rand. America e mai mult o idee decat o tara. Iar cunoasterea va deveni principala sursa de putere.

2) Peisajul financiar se va schimba, sectorul financiar va fi mai redus si mai reglementat, atit la nivel national cat si international. S-au pierdut averi de sute de miliarde de dolari, asa incat increderea in produsele financiare, in special in derivatele de diferite tipuri (adevarate “arme de distrugere in masa”, cum le numea Warren Buffet), va scadea foarte mult.

Nu cred ca dolarul american va fi inlocuit din rolul sau de moneda de rezerva, asa cum prevad unii, nici de euro, nici de yuan, nici de rubla, dinar islamic, DST sau punctele de fidelitate pe care le ofera companiile de telefonie mobila.

Subventiile guvernamentale vor fi un instrument privilegiat, industria va deveni la fel de subventionata ca agricultura, iar modelele asistentiale vor reveni la putere.

In China, de pilda, programele de protectie sociala vor spori, incercandu-se trecerea de la o crestere bazata pe investitii la una bazata pe consum. Multe activitati din umbra vor iesi la lumina.

Rezervele minime obligatorii vor fi reabilitate ca instrument de politica monetara si vor fi impuse nu doar bancilor, ci tuturor institutiilor financiare.

Firmele de audit si agentiile de rating vor deveni mult mai profesioniste. Principalele centre financiare care au fost puternic dependente de profiturile sectorului financiar, in primul rind New York-ul si Londra, dar si Frankfurt-ul, vor avea de suferit.

Ca sa compenseze pierderile, ele vor creste impozitele pe proprietati si vor reduce serviciile oferite, astfel incat vor fi parasite de multi locuitori productivi din clasa superioara si mijlocie. Degradarea va fi astfel amplificata.

Capitalele politice si comerciale, cum ar fi Parisul si Tokyo, se vor adapta mai bine la noul sistem. Vom trai intr-o lume a metropolelor. Fondurile suverane de investitii vor deveni mai bogate decat multe tari. Deja ele au schimbat paradigma si pe Wall Street. Oricum, un sistem care privatizeaza profituri masive si nationalizeaza pierderi inca mai importante nu va mai fi tolerat.

Se vor dezvolta modele de afaceri mai putin dependente de credit, ceea ce va accentua incetinirea economica, cresterea somajului si va aduce daune comertului. Jumatate din firmele de consultanta pentru investitii vor disparea, impreuna cu fondurile de hedging. Ranile autoprovocate de industria financiara seamana cu cele de dupa un mare razboi.

Marile finantari se vor restrange, ceea ce va agrava contractarea activitatii economice si a averilor. Trebuie sa invatam sa traim intr-o lume financiara mai mica, dar mai modesta si, speram, mai inteligenta.