Lucrarea Ancai Manolescu prezinta spectacolul lumii noastre, lipsit de simbolism anagogic, de ordine verticala, de transcendenta, dar care ofera un nou mediu civilizational, in care fiinta umana se redefineste, uitind legatura cu absolutul si abandonindu-si sinele profund intr-o stare de letargie.

Modernitatea s-a construit pe secularizare, pe desacralizare, de aceea a discuta despre “avantajele spirituale ale modernitatii tarzii”, cum face Anca Manolescu in lucrarea Stilul religiei in modernitatea tarzie, Polirom, Iasi, 2011, poate parea cel putin un gest de curaj. In modernitate, religia nu mai ofera o perspectiva privilegiata asupra lumii, a destinului uman si nu mai e nici un cadru de civilizatie. Spectacolul modernitatii inseamna inchidere in imanent, pustiu spiritual, nihilism. Religiosul se defineste acum prin opozitie cu acest spirit al vremii, cu care intra chiar in conflict. E mai greu sa slujesti religia in astfel de vremuri pline de impostura si de banalitate, mai greu sa fii un “cautator spiritual” impotriva curentului.

Cine este insa cu adevarat religios poate sa-si traiasca cu rivna credinta, caci e mai greu, dar mai inaltator, intr-o societate lipsita de repere verticale, de modele transcendente, de arhetip ceresc, societati care nu mai stralucesc decit prin absenta divinului, mai precis prin ignorarea lui. Credinta se traieste astazi in privat, in public, netulburat de treptele superioare ale realului, ea imbracind, in cel mai bun caz, haine culturale, care vorbesc despre sensurile existentei, privite dintr-un pol lumesc.

Cei care continua insa sa lucreze intr-un orizont religios si sunt tratati ca exceptii nu pot – cel mai adesea – evita o critica a lumii moderne, pe care o resimt ca potrivnica, insuficienta, lipsita de fundament spiritual, dar plina – dimpotriva – de valori congelate, de miturile unui umanism laicizat sau chiar de ideologii totalitare. “Fie ca traieste heideggerian in «uitarea Fiintei», absorbit de lumea fiintarilor maniabile, fie ca nu mai are acces decit la un sacru adumbrit, camuflat in profan, fie ca a devenit o fiinta «provinciala», autoexilata intr-un domeniu periferic al realului, omul modern pare sa fie intr-o situatie proasta, in criza de mijloace pentru a se orienta spre transcendent” (vezi A.K. Coomaraswamy, La nature du “folkllore” et de “l’art populaire”, in Etudes traditionnelles, nr.6, 1937, p. 206-2018).

Cartea Ancai Manolescu pleaca si ea dintr-un reflex stirnit de aceasta criza a lumii moderne si incearca totusi sa identifice posibile avantaje spirituale ale acestei virste a postmodernitatii, sau – cum ii place sa o denumeasca – a modernitatii tirzii. Tocmai acest disconfort spiritual al lumii moderne poate sa ofere, crede autoarea, o noua mathesis pentru un nou discurs creator. In toate aceste carente ale conditiei moderne, domnia sa incearca sa descopere sanse nebanuite, nemaiintilnite, noi puncte de sprijit pentru o rasucire in sus, verticala. Insasi constiinta acuta a lipsei poate fi – spun traditiile – sursa unui nou elan mistagogic sau anagogic.

Asadar, criza modernitatii nu trebuie doar descrisa, ci si valorificata, cu tot ceea ce aduce nou, diferit, atipic. Toti ginditorii mistici rusi de la inceputul secolului al XX-lea, in frunte cu Nikolai Berdiaev, dar si Simone Weil sau Andre Scrima, ca si Andrei Plesu sau H.-R. Patapievici la noi, ofera astfel de sanse spirituale proprii modernitatii tirzii, cultivind in continuare mari teme mistice si metafizice, intr-un nou teritoriu spiritual si intr-un nou limbaj, inaugurat intr-un mod solar, exaltat, inca de Nicolaus Cusanus.

Exista, deci, aspecte ale modernitatii tirzii ce pot deveni indemnuri mobilizatoare spre un nou drum spiritual. Acestea sint cercetate de catre Anca Manolescu in lucrarea amintita, cind discuta despre potentialul vertical al unor teme recurente, despre libertate si libertati, despre democratie si experienta alteritatii, privatizarea religiei, omul universal, fundamentalism, stiintele religiei, diversitatea, beneficiul separatiei, apofatism sau poarta contrariilor, laicitatea, logica plana, pofta de noutate, exploatarea contrariilor in Europa, gindirea simbolica si analogia inversa, desprinderea autoritatii spirituale de categoria puterii, lumea neterminata, trupul feciorelnic si alte teme privilegiate.

Lucrarea prezinta spectacolul lumii noastre, lipsit de simbolism anagogic, de ordine verticala, de transcendenta, dar care ofera un nou mediu civilizational, in care fiinta umana se redefineste, uitind legatura cu absolutul si abandonindu-si sinele profund intr-o stare de letargie. Dar un adevarat cautator spiritual se va axa in continuare pe “omul interior”, va fi un simplu spectator, distant dar responsabil la spectacolul lumii, la jocul ei, in care stie sa gaseasca sugestii simbolice, conjuncturi, puncte de sprijin ce-i pot sustine urcusul, trezirea interioritatii sale profunde.

Textul prezinta un permanent du-te-vino intre marile teme ale traditiilor spirituale ale lumii si conditia socio-culturala a religiei in Europa de astazi. Recunoastem astfel vechi trasee ale cunoasterii mistice si demersuri de antropologie religioasa, ca si noi intuitii contemplative privind caile celor insingurati catre Cel unic. Sansele noastre spirituale si stilul religiei in zilele noastre se decid tocmai in tensiunea aceasta dintre vechi si nou. Este un text hibrid, eterogen, dar original, erudit si limpede, clar, pe o tematica extrem
de complexa, de actuala si de interesanta.

Astfel, “modernitatea tarzie poate fi privita ca un spectacol al transcendentei care convoaca la transcenderea chipurilor ei limitative. Pentru perspectiva obiectivanta, acest spectacol poate parea dezolant. Pentru perspectiva transmigratoare, el poate fi, cu tot discernamintul necesar in privinta putinatatii, crizelor, “saraciei” timpului nostru, un spectacol eliberator” (p. 206).


0 comentarii la “Religia in modernitatea tarzie”
Comentariul tau


+ doi = 8